Monthly Archives: February 2012

Voluntarii naţiunii

Cred că naţiunea noastră are nevoie de cât mai mulţi voluntari care să o salveze de la suprimare. Am fost oarecum impresionat de solidaritatea românilor în mijlocul zăpezilor înalte. Solidaritatea nu ar trebui să existe însă doar în anumite conjuncturi, ci să fie perpetuă.
Din păcate, în ultimul timp, sugrumaţi de probleme uităm să-l privim pe cel de lângă noi, să ne dăm seama că există şi poate are nevoie de ajutor. M-am solidarizat şi eu donând bani şi produse, dar nu este suficient. Sunt dispus – fără a fi exaltat – să muncesc chiar mai mult, să-mi cumpăr mai puţine haine, să reduc alte cheltuieli pentru a fi solidar cu naţiunea. Fiecare om  dacă ar gândi aşa poate ar exista mai puţină suferinţă. E timpul să nu ne mai lamentăm, ci să trecem ferm la acţiune. Ne putem salva  devenind voluntarii naţiunii noastre. Compasiunea, umanismul să fie atitudinea şi, de ce nu, dragostea de neam, (deşi pentru unii sună cam melodramatic). Speranţa că statul e construit pe o naţiune şi pentru ea devine vulnerabilă.
Cu toate că sunt un bun contributor la stat, nu  stau cu braţele în sân şi doar aştept, de aceea sunt gata să mă implic mult mai mult pentru cei care au mai puţin, pot mai puţin. Avem nevoie de omenie, generozitate. Rapacitatea prea a alterat frumoasele principii ale umanismului. Să ne facem propria istorie, să nu mai acceptăm să ne-o mai facă alţii. Desigur, nu în orice român există un combatant sau vreun erou, dar omenie poate fi.
Să devenim voluntarii naţiunii, să ignorăm acest gen de conducători care într-o zi probabil vor dispărea. Iar iubirea de aproape va fi exprimată liber şi necondiţionat.

 

Şi câteva poeme…

 

 In versul omenesc

Plec în versul omenesc
şi mă închin la el
Versul omenesc nu poate fugi
de sub ochii mei
Am stat pe un preş
pentru a mă ţine de lume
pentru a călători cu ea toamna şi iarna
Ştiam atunci că o să văd
Chipul Ales
că vom trăi laolaltă
în versul omenesc

 

Instanţă

Am trăit azi în Cuvânt
Ca într-o viţă de lumină
m-am consfătuit cu tot ce e mai sfânt
mi-am făcut un Regat
din a iubi lumea

 

Mamei Cosmice – răspuns

Am vânat Mamă fericiri
Da, am vânat
Ştiu că mă întrebi
Dar ce puteam să fac ca să exist ?
Nu trebuia oare
să pun piciorul în prag
şi în nemurirea sufletului ?

Advertisements

Abrogarea naţiunii

Starea vremii ne-a pus pe gânduri şi mai mult pentru că, printre altele, ne-a făcut să vedem încă o dată adevărata faţă a conducătorilor. Atitudinea lor faţă de naţiune. Nu mai e nevoie să ne mai mirăm, dar constatăm ce fel de administratori sunt.
Sub pretextul crizei economice statul a degenerat şi mai mult. Adăugăm aici şi criza morală care e mai gravă decât orice. S-au restrâns drepturi economice, sociale… s-au luat măsuri inumane.Fără aceste măsuri riscăm să nu ne revenim, se spune.
Mă uit în Constituţie şi mi se pare goală. Simple expresii. O parabolă. Stat de drept, democratic şi social ? Nu cred că mai există…E  abrogat. Demnitate, drepturi, libertăţi?  Abrogat.
Drept la învăţătură? Păi  s-au desfiinţat şcoli – deci abrogat. Ocrotirea sănătăţii? S-au desfiinţat spitale. E abrogat. Drept la muncă ? Când nu s-a creat un loc de muncă, ci doar şomaj? Protecţie socială? Persoanelor cu handicap li s-au tăiat alocaţiile. Politici naţionale? Totu-i abrogat. Suntem o naţiune abrogată.
Constituţia – în mod firesc – este Biblia unui stat. Nu mai vreau să citesc despre drepturi pe care nu le avem. Nu mai vreau iluzia protecţiei statului, el trebuie să capete definiţia de neputinţă. Şi să scrie articolele conform neputinţei.
Statul a devenit antisocial – s-a declarat prin vorbe şi fapte. Are cineva curaj să-şi asume prin Constituţie  noţiunea de stat antisocial?
În condiţiile în care ai fost şi eşti un cetăţean de bună credinţă, aceste legi revoltător de mincinoase chiar trebuie să dispară. Plăteşti la timp impozite, taxe pentru că  rişti dobânzi şi penalităţi pentru orice zi de întârziere. Nimeni nu-ţi dă dreptul să invoci că nu ai de unde, că nu poţi. Conducătorii au dreptul însă să ia orice măsură în numele statului, a ideii de bine.
Statul trebuie să existe pentru fiecare cetăţean, nu să-l simtă ca pe o povară, nu să-i fie ostil, altfel, el încetează să mai existe. Şi trebuie să se spună dacă mai avem drepturi sau în curând vom umbla cu lanţuri la picioare.

Omul restructurat

Atâtea teorii ne învaţă să fim optimişti, deşi nu mai avem privirea aţintită spre un viitor propriu. Conducătorii lumii vor să uniformizeze omul, să facă din el un singur înţeles pe care să-l supună. Ce manipulare feroce gândesc…
Tendinţa de robotizare este sentinţă automată. Răpirea libertăţii, existenţei. Omul nu mai vine pe lume să se exprime, să se mişte după propriile simţuri, ci intră automat într-o gândire subiectivă şi distributivă. Nu se mai poate cu atâtea fiinţe diversificate, răspândire de revendicări. Aceste fiinţe vor trăi într-un ghetou.
Omul a devenit prea mult pentru omul însuşi. Va fi înlocuit cu omul robot, neactualizat. Cei ce cred că au marile gânduri vor să facă asta.
Să luptăm împotriva minţilor ce vor să ne destituie. Va fi cea mai crudă formă de represiune – războaiele, maladiile, calamităţile, au fost nimic pe lângă această dorinţă de restructurare mondială a individului. Nu va mai exista delir de fiinţă colectivă. O funcţionare amestecată, un singur gând, o singură voinţă. Nu vor mai fi familii, cupluri, identitate. Fiinţele se vor înlănţui comun, iar rezultaţii nu vor avea origine sau identitate.
Să destabilizăm această situaţie.

Fragment din romanul Ultimul Trigon,  Evenimentul Românesc, 2005

Aşa grăit-a Zarathustra

Zarathustra  medita în singurătate  la bine şi la rău. Ajunse la concluzia că nu mai poate trăi aşa,  trebuie să se implice mai mult în binele poporului. Nu se mai întreba dacă există sau nu Dumnezeu, ştia că Dumnezeu a murit. Se hotărî, aşadar, să coboare de pe munte  mai aproape de oameni. Le spuse : Vă propovăduiesc : să trăiţi bine!
–         Dar cine eşti tu ? Cine eşti? întrebă mulţimea.
–         Eu sunt Zarathustra, nu aţi auzit de mine ?
Zarathustra era plin de idei noi despre cum trebuie s-o ducă poporul şi să arate statul. Meditase îndelung. Dumnezeu a murit, da. Va crea Supraomul, e nevoie de el. Le vorbea oamenilor şi ei îl ascultau.
După ce a hotărât să facă asta, Zarathustra nu mai părea nefericit. Supraomul!  Asta e reforma norodului. Dar cum ajunge la Supraom? E nevoie de măsuri drastice. Acest concept îl obseda, dar pentru a-l crea trebuie să-i elimine pe toţi cei care nu pot fi Supraom.” Ce-i  aia stat? …Am să vă grăiesc despre moartea noroadelor…Prea din cale afară mulţi oameni vin pe lume. Statul a fost născocit pentru acei care sunt de prisos…”
Prin norod deja circulau vorbe disperate: Nu pot fi Supraom! Nu pot fi Supraom! Dar Zarathustra se bucura pentru că plevuşca nu se putea ridica la acest înalt concept al său.  Prejudicia statul prin existenţă, cerea mult – bani de pensii şi salarii, ajutoare sociale, să trăiască  adică.
– Zarathustra, ce vrei să ne spui ? întrebă unul care nu înţelese pe deplin sensul vorbelor lui.
– Vă propovăduiesc binele…  Dar dacă îl vreţi trebuie să plecaţi din ţară, ori dacă rămâneţi aici nu veţi mai avea şcoli, spitale, mâncare, salarii. Veţi muri sau vă veţi sinucide.
Toţi îl ascultau. Rezistenţa la sărăcie, decimarea poporului, a plevuştii… şi crearea  Supraomului – cel cu bani, cu puteri sublime de a trăi bine.
Pârjolirea naţiunii îi va aduce sublimul său proiect – Supraomul. După ce-i goni din ţară pe unii, pe ceilalţi îi regionalizase ca să-şi dea seama mai bine de noţiunea  de bine. Mulţimea nu prea înţelesese de ce se întâmplă toate astea pentru că Zarathustra venise să propovăduiască binele.
Îndrăznesc ei să-l caute pe Dumnezeu? Păi,  Dumnezeu a murit.
Apoi după ce grăit-a Zarathustra aşa de multe ori şi mulţi ani poporul a  început să se mişte, să-l facă mincinos şi tiran. El nu părea  că se sperie şi nu avea de gând să fugă înapoi în munţi. Reflecta tot  la ideea de bine şi rău.” Cât de obosit sunt de binele şi răul meu…Toate aceste sunt sărăcie, murdărie… „. Nu-i ieşise din cap fireşte, Supraomul, dar naţia asta prea rezista şi continua să înfulece din banii statului. Vroia drepturi, schimbări şi chiar să trăiască bine.
Zarathustra rămase pe gânduri,  era dincolo de bine…

 

 

 

Revendicările politicienilor

Revendicările cetăţenilor au dus într-un timp foarte scurt la un alt gen de revendicări – cele ale politicienilor. Ce revendică aceştia? Revoltaţii din piaţă. A cui e piaţa? Care mai de care vrea să-şi asume piaţa de parcă aceştia ar fi venit pentru o anume clasă politică. Ii vezi cum se bat la televizor – nu de mine zice, ba de tine. Eu am curaj să mă duc între ei – tu ai? Le e jenă să recunoască ostilitatea populaţiei . Se ceartă pe soluţii. Care ar fi o soluţie, de unde o luăm? Păi, să nu se mai fure, da, s-a mai spus, dar nu oricine, dacă vine la putere poate stopa furtul. Trebuie oameni nepătaţi, curajoşi, care nu au vândut din această ţară nici măcar un fir de iarbă.
Cine vrea să-şi verifice încrederea să meargă acolo.
Astfel, timpul trece, totul curge. Banul se scurge mai departe în buzunarele unora, foamea în casele altora – adică la revoltaţii însuşiţi de politicieni. Sigur, nu de drag, ci de nevoi, pentru vot. Lăcomia şi setea de putere îi revendică căci e nevoie de această masă, nicio putere nu există fără mase.
Da, ar fi ceva de însuşit  din această piaţă – ideile, rezistenţa la frig pentru că e nevoie de schimbare. Piaţa nu trebuie interpretată după interese politice. Ar fi de învăţat dacă ar exista respect, dar mă tem că în sine unora nu este decât dispreţ, un imens dispreţ.
Propunerea eşuată ca piaţa să devină un fel de Agora ar fi fost bună dacă ar fi  avut sensul acelei adunări publice adevărate în care oamenii se adună, discută,  ca în Grecia antică. Dar mă tem că asta ar fi ajuns la nivelul unei pieţe de …zarzavat, unde fiecare îşi dă cu părerea, dar nu se întâmplă nimic, nimeni nu-i ia în seamă. Astfel, Piaţa Universităţii care înseamnă ceva pentru inima acestui popor ar fi devenit banală, fără sens, ceea ce ar fi fost extrem de păcat. Acela trebuie să rămână un loc de gândire liberă, democraţie, neocupată de corupţie, minciună sau banalitate.