Monthly Archives: January 2012

Planeta lăcomiei

Se apropie cornul de timp, ridicăm lespedea minciunii, a trivialului, supurează lumea de durere şi noi nu-i oferim medicamentul, îi privim intrarea în nefiinţă şi ne bucurăm. Avem deficit de sentimente, pofte pogorâte lângă cel ce piere. O, cât spaţiu avem şi putem să-l umplem cu lăcomie, numai cu lăcomie. Aceşti lacomi care râd şi trăiesc din cumpărături false, aşteptări fanatice ale scăderii numărului de inşi de pe planetă. Şi lăcomia nu se îmbolnăveşte, nu are greţuri. Ucide în cel mai rafinat sau odios mod. Nu ne mai putem reveni din criză, e în ţesutul nostru, în carne, în os. Spilcuim adevărul ştiind că nu are nicio şansă, nici direct nici travestit. Şi nu avem nicio reticenţă în a vâna carne de om şi a studia impactul cu marea noastră mizerie morală. Lăcomia îngroapă munţi de oameni de parcă aceştia nu aveau voie să apară pe pământ, fără acceptul lăcomiei. Oameni apăruţi întâmplător, sortiţi de la prima respiraţie urei de rasă şi foamei. Lăcomia se poziţionează faţă de chipul tău şi nu-ţi dă voie să exişti, nu mai poţi fi un locuitor al acestei planete. Fiecare bucată de pământ – mare, munte a căpătat forma lăcomiei. Juriştii şi procurorii lăcomiei o judecă, dar sunt de partea ei, dau sentinţe pozitive, nimeni nu-i rămâne dator, doar fidel. Şi pentru chipul lăcomiei avem cadre de rezervă, nu o putem lăsa fără viitor, fără aspectul ei  faimos,slăninos.

Nemulţumirea civilizată

Manifestaţiile din ultimele zile au arătat clar  şi concis că oamenii, pe lângă nemulţumirea faţă de actualul regim au şi o problemă cu clasa politică, cea perindată de 22 de ani la putere. Ieşirea în stradă a avut, de fapt, mai multe stări – prima pentru Raed Arafat, imediat s-a concretizat în furia contra puterii, după care şi-au dat seama că aproape toată clasa politică e de vină de dezastrul ţării. Astfel, în piaţă, disperarea socială s-a completat cu revolta  împotriva imoralităţii. Oamenii nu mai cred în politicienii care au mai fost şi au arătat ce pot face. Şi care există în continuare.
Perpetuarea  lor s-a văzut în societate, nu a fost decât un schimb de putere între ei înşişi, azi regăseşti oameni pe funcţii mai mari sau mai mici care erau şi acum 15-20 de ani, dovadă că întotdeauna s-au înţeles şi s-au protejat reciproc. Cum să schimbi o societate când, pe bani mulţi ei sunt  în adormire profesională, dar cu talent politic, iar un ins corect şi profesionist  e marginalizat imediat ?
Fiecare om din acea piaţă, lucrător sau nu observă în jurul lui mizeria morală scursă şi întreţinută, de aceea vrea să smulgă răul din rădăcină – ceea ce este foarte greu dacă nu imposibil. Ei nu vin acolo pentru a-i înlocui pe unii cu alţii, vor schimbări radicale, nu mai admit aceeaşi politicieni.
Cineva mulţumea manifestanţilor care-şi exprimă nemulţumirile civilizat. E hilar, e semn că se pot simţi bine şi liniştiţi, atâta vreme cât nemulţumirea este civilizată. Nu propag violenţa, dar parcă mă îngrijorează şi nemulţumirea civilizată, dacă la o demonstraţie  nu se întâmplă nimic, se stinge în tăcere. Mai recent, revoluţiile arabe – nu mai vorbim de marile revoluţii din istorie – nu au avut reuşită decât prin violenţă. Asta e lucru de care mă tem, că nemulţumirea civilizată nu-i va face pe cei ce trebuie să înţeleagă, vor rămâne la fel de impasibili, iar aceasta poate degenera. Şi, doamne fereşte, să iasă în stradă toţi nemulţumiţii care acum mai stau prin case.(De fapt, nu doar nemulţumiţii trebuie să susţină cauza, ci şi restul. Dacă vrem o altfel de Românie  e necesar să ne implicăm cu toţii).
Am auzit  oameni care spuneau că nu mai vor să plece din ţară. Nu plecau de plăcere, ci de necaz, lăsând în urmă copii care suferă sau se sinucid de dor, familii   dezmembrate. Şi, de asemenea, tinerii care nu au un loc de muncă, iar statul se simţea foarte bine când aceştia îşi luau lumea în cap. Ei bine, nu mai vor. Au înţeles că trebuie să rămână aici, să lupte pentru ei şi copiii lor. Puterea a trăit ani şi ani foarte bine  nederanjată de aceşti oameni. Când românii nu vor mai fugi  din ţară, când nu se vor mai lăsa izgoniţi de cei care ar trebui să fie în slujba lor, iar cei plecaţi se vor întoarce cu adevărat şi îşi vor cere drepturile în ţara în care s-au născut, atunci va fi altceva. Poate vom fi şi alt popor.

Îmbălsămarea sărăciei

Mă gândeam că aceste revolte pot constitui o revoluţie a noastră, fără  alte interese decât cele ale poporului, fără manipulare şi, fireşte, fără profitori. Dar cum să fie ceva al nostru când imediat campionii diversiunii şi ai discreditării sunt pregătiţi cu multe planuri de compromitere şi aducerea situaţiei acolo unde trebuie – adică unde le convine lor ca să trăiască bine şi lejer în continuare. Acest popor tăcut şi umil a îndrăznit să-şi arate faţa – una a înfometării şi disperarii. Pentru cei trufaşi, lacomi, imorali şi incompetenţi bineînţeles că este o sfidare. E prea mult şi că respirăm, că mai avem două mâini, două picioare,… că semănăm cu ei. Nu, nu mai semănăm pentru că pe ei, între timp i-a zeificat Banul. Banul – zeul. Într-o zi nu vom mai avea dreptul să mergem în două picioare, e o blasfemie pentru rangul lor, vom coborî în patru labe şi vom lătra după o firimitură aruncată în dispreţ. Aceasta e izbânda – animalizarea omului, dispreţul faţă de el însuşi.
Poporul paşnic şi huliganii, aşa s-au împărţit lucrurile. S-au contabilizat pagubele, (sigur, ce au făcut unele grupări e revoltător) s-au făcut ceva declaraţii superficiale. Nu e suficient. Poporul nu e huligan (şi nici vierme) nu cere dialog, e sătul de minciună şi corupţie, poporul are revendicări pe care le strigă în multe oraşe din ţară. Vrea schimbare, demisie… alegeri la termen şi corecte, o viaţă mai bună. Nu trebuie ignorată şi decredibilizată adevărata intenţie a demonstranţilor. Cine nu înţelege la timp riscă să piardă mai mult.
Oricât vor să abată atenţia, să tragă de timp, să mintă în continuare, să corupă mai departe,  un lucru e cert – poporul nu mai poate, nu mai are răbdare. Iar ei, vor să compromită sărăcia şi disperarea, să le îmbălsămeze,  dar ele rămân acolo şi dacă nu se rezolvă revendicările, oricând vor reizbucni  probabil cu şi mai multă furie. Să nu vină ziua în care nici poporul să nu mai ţină cont de respectarea legii şi a bunului simţ, aşa cum ei nu au ţinut cont până acum.
Suportarea măsurilor de austeritate, înfometarea românilor de către corupţi, tăcerea  i-a uimit şi pe străini în ultimii ani Deci, revolta nu poate aduce o imagine mai proastă decât aceea pe care au creat-o corupţii.

Unde eşti „ …dulce Românie” ?

Aş fi vrut să scriu despre ziua marelui nostru poet Mihai Eminescu, să ne încălzim inima cu puţină poezie.Evenimentele din ultimele zile însă mă fac să-mi exprim solidaritatea cu tot ceea ce s-a întâmplat sau se întâmplă. Un licăr de revoltă dă un licăr de speranţă. Românii au ieşit, după multă tăcere, îndurare, resemnare, în stradă să-l apere pe dr.Raed Arafat, un om  reprezentativ pentru sănătatea românească, de onoare.Dar, fireşte, şi pentru toate nemulţumirile adunate şi mocnite vreme prea îndelungată.
M-am întrebat de atâtea ori dacă românii îşi mai pot spune cuvântul, dacă mai au demnitate şi curaj. Din păcate nu întrezăream decât îndurarea. Manifestările recente arată totuşi că românii încă mai sunt capabili de revoltă atunci când au de apărat o idee corectă, un om  onest aşa cum este dr. Arafat. Înţelegi că resemnarea lor a ţinut  şi de   faptul că nu mai au încredere în nicun alt politician sau lideri de sindicat,  prea au minţit toţi,  care nu sunt de ieri de azi la putere, ci de mulţi ani. Dr. Raed Arafat i-a resuscitat pe români.
La ieşirea aceasta spontană, deşi a fost pregătită pe internet, au manifestat oameni pe care  nu-i poţi ameninţa cu dosare, sunt liberi de corupţie. Dacă printre ei se aflau  politicieni sau lideri de sindicat totul era compromis. Cred că românul nu mai poate face o revoltă decât din propria conştiinţă, nimic din afară care să-i denatureze ideile pentru care luptă. Sau atunci când are alături un om de valoare care poate să mişte lucrurile din loc. Sigur, dr. Raed Arafat nu şi-a dorit să ajungă aici, dar aveam nevoie de o scânteie.
Această aşa zisă criză economică, financiară, politică, a adunat în ultimii ani prea multe poveri pe umerii populaţiei. Şi toată nenorocirea a început când românii au acceptat în tăcere tăierea de pensii şi salarii crezând că lucrurile se opresc aici. Au urmat şi altele, şcoli închise, spitale desfiinţate… Imaginea aceea în care bolnavii erau scoşi în cărucioare sau cu perfuzii la mâini din spitale a fost cutremurătoare. Nici în timpul războiului nu o vezi. Mă şi întreb retoric  de ce nu a venit Crucea Roşie să apere oamenii şi acest sistem prea bolnav de corupţie ? Trebuia să fie acolo, să pună steagul şi să îngrijească bolnavii. Până unde poate merge reprimarea poporului român, căci e clar, nu au de gând să se oprească.
Durerea mea este că uităm cine suntem şi ce putem face. Că putem trăi rezonabil şi demn. Şi să ne aducem aminte de Mihai Eminescu măcar în treacăt, cum vorbea el despre dulcea Românie, ţara de glorii şi de dor.

Timpul reproducerii colective

Sunt în avânt demografic, geologic, ideologic. Făcut din cuvânt tresar la palida armonie omenească. Iar reversul cuvântului nu poate fi fals.  Cuvântul se umple cu seva naţiunii de care nu am de gând să mă desprind uşor.
Intru în arborele meu şi mă văd pe mine, pe ceilalţi. Suntem veseli. Nu am măruntaie, ci sunet şi lumină. Privim  licoarea echilibrului nostru genetic. Avem certitudini dobândite prin camuflajul nostru.
Stăm în arbore şi suntem veseli. Creaţia noastră e dincolo cufundată în treburile vremelnice. Este adevărat că am refuzat o vreme  să ne expunem. Dar acum sunt gata să afirm cu tărie – sunt Exponentul.
Fiecare zâmbet al meu e scris să fie aşternut. Discutăm geologia. Nu mă mai întreb – de ce a fost nevoie de mine în lumea asta în care  mă îmbrac.
Sunt Exponentul şi la asta mă ridic. Indiscutabila noastră prezenţă naşte ambiguităţi. Evenimentele sunt clare şi deosebit de aspectate.
Sunt Exponentul şi lumea mea se difuzează în cercuri de lumină. Vin în contextul prevenirii neamului, a misterului care are forţă de existenţă.
Sunt Exponentul şi graiul meu este divers. Intru în bază pentru a reconfigura consemnul. Conturul meu intră în traversarea naţiunii. E duminica de aprinsă ascultare, de tabiet în care îmi voi aduna convoiul. Mă tem de inopinata mea putere. Adun clipa domesticită ca să dau asemănare trupului şi gândului meu. Clipa domesticită e forma mea de a trăi. Prezentul ca şi trecutul sunt forme ale aceluiaşi gând.
( Fragment din volumul de eseuri Fiul din copcă )