Monthly Archives: December 2011

“Stimaţi cetăţeni din republica băsistă România…”

Aşa  începe  poetul Dan Camer poezia Apel umanitar din volumul recent lansat Traianele 2010-2011, o carte pe care o denumeşte ca fiind un pamflet şi „orice asemănare cu persoane sau întâmplări reale nu este deloc întâmplătoare”. Cartea este scrisă, cum spune tot poetul  „în numele libertăţii cuvântului şi a dreptului la exprimare publică”.  
Poezia lui Dan Camer surprinde starea socială în mod cu totul original, stilul simplu, direct,(nu caută subterfugii în expresii eufemistice), ca o conversaţie între autor şi popor. Dar au şi un iz de manifest (într-un decor social tragic) sunt acide,  militante, gata să cheme la schimbare faţă de injusteţea socială. Poetul este  explicit faţă de sistem, mobilizator: „ În consecinţă, sunt gata să ies în stradă, împreună cu toţi cei care gândesc la fel ca mine, pentru a răsturna actualul regim dictatorial, incompetent şi spoliator, pentru a scoate ţara din dezastrul politic, economic şi moral în care se află acum. Avem pentru această acţiune aceeaşi legitimitate pe care am avut-o în decembrie 1989, la revoluţia pe care astăzi au furat-o hoţii şi profitorii de toate culorile”.
Poezia lui Dan Camer  cuprinde în cuvinte un rug al revoltei,  este consecvent în ideile sale sociale şi politice, nu îşi subminează cititorul cu păreri elucubrante sau de ocazie, are verticalitate în exprimare, se simte un om de cuvânt şi onoare. Îl şi văd pe Dan Camer gata să iasă în stradă în numele dreptăţii şi al legalităţii,impotriva acelora care cred că: “Legea sunt eu/ Parlamentul sunt eu/ Justiţia sunt eu/ Guvernul sunt eu/ Constituţia sunt eu/ Statul sunt eu/ … „ Ironizează şi condamnă ipocriţii care ne conduc,pentru că are demnitatea curajului. (Spun asta întrucât sunt unii care  fac pe revoltaţii mergând până la atacuri murdare la persoană, dar îi vezi apoi ori dezicându-se, ori găsindu-şi singuri scuze, ori le-a trecut furia şi sunt la aceeaşi masă cu aşa zisul adversar).
Dan Camer când spune: „Nu că zic, da’ zic” e clar. E ferm până în adâncul cuvintelor pe care le rosteşte în deplinătatea concepţiilor şi principiilor sale, e conştiinţa şi spiritul unui poet care încearcă să arate adevăruri dureroase. Vorbea domnia sa la lansare despre credinţă şi cultură, numai aşa ne putem ridica, reveni din această paragină în care ne aflăm. Sunt de acord. Dar şi cultura este cum este, iar credinţa de asemenea.
O poezie dedicată Regelui Mihai: PovesteA fost odată/ un rege foarte tânăr/ pe care oameni răi şi fără Dumnezeu/ l-au gonit din ţara sa…Blestemat să fie/ în vecii vecilor/ de toată suflarea/ acestui pământ/ cel care s-a dezis/ de rege/ de neam/ şi de ţară … „. Neşansa acestui popor de a-şi trăi istoria adevărată şi de a fi condus de valori.
Revolta poetului Dan Camer conţine destulă durere şi amărăciune: „ Suntem/ un popor de câini/ amărâţi/ un popor de câini/ ai nimănui/ alungaţi de peste tot/ şi pripăşiţi/ pe lângă ghenele de gunoi/ atunci când/ nu suntem exterminaţi/ prin adăposturile/ construite/ după model european/… „.
Traianele 2010-2011, o poezie politico-socială-revoluţionară, a suferinţei şi sărăciei românilor care parcă nu mai au idealuri. Un popor care rămâne într-un fel surd, tot mai surd şi mai greu de înţeles. Acesta e poporul ideal, din nefericire, pentru a se naşte tirania.
Aşadar, „Stimaţi cetăţeni din republica băsistă România…” , ce e de făcut?

Advertisements

Identitatea republicii

Mi-am amintit de martirii acestui neam şi nu am putut să nu simt o clipă de libertate. Vreau să înţeleg întreaga minune a libertăţii dată de aceşti martiri, de ieşirea dintr-un sistem oprimant, dar oare ce avem azi?
            Libertatea noastră e de fapt un fel de transfuzie de la o stare la alta, de la o republică la alta. O, ce sete de libertate aveam…  Şi ce manipulare trăiam.
            Dar cum este republica ? Mă întreb dacă mult discutata şi îndrăgita republică cu înfocaţii ei republicani  mai are identitate (sunt oameni la ţară, de pildă, care habar nu au că sunt republicani, au devenit republicani automat, prin absorbţie. E ţara republică şi poporul e la fel).
            În romanul lui Giovanni Papini Gog există un eseu  Cumpărarea republicii –„Luna aceasta am cumpărat o republică…Preşedintele se găsea la strâmtoare, guvernul compus din oamenii lui, era în primejdie. Tezaurul republicii era gol – a crea impozite noi ar fi însemnat prăbuşirea întregului clan care era la putere şi poate o revoluţie… Avansai un oarecare numar de milioane de dolari republicii şi, în plus, fixai Preşedintelui, tuturor miniştrilor şi secretarilor lor o leafă dublă…Aceştia mi-au dat ca amanet, fără ca poporul să ştie, vămile şi monopolurile. În plus, preşedintele şi miniştrii au iscălit un covenant secret, care-mi asigură, în mod practic, controlul întregii republici. Deşi când mă duc acolo am aerul unui simplu oaspete în trecere, sunt, în realitate, stăpânul aproape absolut al ţării…Pentru mine spectacolul este destul de distractiv. Camerele continuă să legifereze, în aparenţă libere, cetăţenii îşi închipuiesc mereu că republica este autonomă şi independentă şi că de voinţa lor depinde mersul lucrurilor. Nu ştiu că tot ceea ce au iluzia că posedă – viaţa, avere, drepturi civile…Mâine pot să ordon închiderea parlamentului, o reformă a constituţiei, dublarea taxelor vamale… Aş putea să dau pe faţă tratatele secrete ale camarilei de la putere şi să fac să cadă guvernul… Cum cumpărarea unor asemenea state cere mult mai mulţi bani, în loc de un singur stăpân, va fi vorba de un trust, de un sindicat financiar, de un grup restrâns de capitalişti şi de bănci.”
            Semnificativ pentru starea noastră. Mai are Republica România propria identitate sau a fost cumpărată pe bucăţi de un stăpân sau mai mulţi, iar noi avem iluzia că suntem o ţară cu drepturi? Eu cred că trăiesc într-o republică fără identitate, estompată, delăsată, ruinată, pribeagă. O identitate care ţine de naţiunea în care vieţuim nu ştiu dacă mai e posibilă.
            După 22 de ani de la revoluţie libertatea în România e doar o aparenţă.

De ce mă simt în ilegalitate ?

La un moment dat mi-am spus că nu voi mai vorbi despre sărăcie, corupţie pentru că am obosit, m-am plictisit şi oricum nu are rost, corupţia a devenit firească, e a noastră, e cu noi şi ca să trăim bine trebuie să fim corupţi.
Nu am putut să cedez însă  şi  m-am revoltat din nou. Nu cu gândul că aş fi unul dintre cei care o vor stârpi, ci pur şi simplu din principiu, pentru că, în naivitatea mea, tot mai sper într-o societate dreaptă şi bună. Am continuat deci să-i fiu adversar chiar cu riscul  problemelor generate de acest subiect, de la atitudini ostile până la a fi urmărit pentru că îţi permiţi să judeci. Fireşte, corupţia este delicată nu poţi să te iei de ea aşa…
În toţi aceşti ani, abia acum conştientizez că vorbind despre corupţie mă simt singur şi în ilegalitate. Mă simt în ilegalitate într-o situaţia paradoxală – în care ilegalitatea e la putere iar legalitatea se află în afara sistemului. Nu am reuşit să fac adepţi, să fiu urmat, să mi se alăture înşi, să milităm împreună. Deşi aceşti oameni îţi dau dreptate, preferă să rămână în suferinţa lor târâtoare, să fugă, să se ascundă, să nu se contamineze, pentru că şi ei simt că adevărul şi dreptatea au intrat în ilegalitate. Cine ar fi crezut cu 22 de ani în urmă că ne aflăm aici, cu povara minciunii, a corupţiei? Că aceşti conducători nu încetează în a ne umili prin imoralitatea lor?
Am visat la o revoluţie adevărată (şi încă mai visez), dar nu una cu vărsare de sânge, ci o revoluţie a binelui, în care statul să-şi asume orice cetăţean, (nu doar legi care-i reprimă drepturile). Trăiesc cu speranţa că nu putem rămâne indiferenţi la nesfârşit.

 

Şi câteva poeme în care mă regăsesc…

Dar divin
Mă aştern la Picioarele Tale, Doamne
pentru că azi M-ai îmbrăcat
cu Chipul Tău
si am putut să trec peste mine
peste această durere care sunt Eu
Mă aştern la Picioarele Tale, Doamne
pentru că azi Tu sunt Eu
vreau să calc un Pământ Nou
fără durere şi strigăte
de ajutor
Doamne, cât de mult îmi doresc
să rămân în această haină a Iubirii
a Chipului Tău

Mărturisire
Am stat cu Fiinţele Tale, Doamne
Şi am ridicat tonul uneori
m-a indignat impresia lor
de fericire şi nemurire
M-ai făcut să gust, să gust fără oprire
din această lume
şi mi-am dat seama
că trebuie să ai cel puţin
un proces de conştiinţă
ca să fii fericit
să priveşti măcar o dată pe celălalt în ochi
şi să te îndrebi cine sunt ?

Regăsire
Am urcat dealul Istriţa
ca să ajung la stele
şi  m-am atins de ele
de atâtea ori
ca de o poamă coaptă
De atunci
sunt mereu flămând
şi urc tot mai mult dealul
ca să mă satur de poame
şi de aproapele Meu

A venit vremea
să-mi trăiesc adevărata Privire
să-mi dau învelişul la o parte
să arat lumea din care vin
să trezesc Pământul din adormire
să îi dezvălui faşa nemuririi

Poeme

 Libertate
Mă arunc cu poemele mele
în mulţime şi râd cu ea
stăm în ploaie şi privim cerul –
eu, poemele şi mulţimea
Eu cu poemele mele
dăm daruri din străbuni
ne întrebăm pe unde trece mulţimea
ca s-o iubim
Eu cu poemele mele
stăm uneori şi plângem
pentru că aşteptăm ziua
in care să iubim mulţimea

Nevolnicie
Nu aş putea spune din ce mai trăiesc
din clipe vremelnice
care mi-au setat mersul
din cariere de colorit verde
din timpuri străvechi ale omului
sau parcurgeri antice ale pescarilor
Sămânţa de pepene
mi-a radiat chipul împreună
cu starea de lume şi soare

Scop
La  porţile tinereţii mele
se exclud insistenţii
vrăjile trecutului
a oficioşilor
care au vrut să mă lege
de ei inşişi

Binecuvântare
M-am îmbrăcat în haină de om
şi am aşteptat Venirea
Ne chemi Doamne pe toţi
pentru o zi mai bună ?
Toată lumea trebuie să fie
o poezie
O chemare spre Adevăr
Spre Lumina de mâine

Conformare
Emoţia mea s-a topit deodată
în cârdul gâştelor
care cereau dreptate şi cuviinţă

Lumea asta
E o lume ce-mi vine mie
pe buze s-o cânt
să-i dau leagănul înfăţişării mele
s-o ating cu foamea mea din priviri
cu lumina din care vin

Gravură

Sunt aici
cu un frate de circumferinţă
şi un balot de paie
Vremuri nobile
se agită în ochii mei
şi mă tulbură

 

Cine a urâţit România ?

S-au grăbit să spună : ce urâţi suntem la fasole! Dar cine a  a adus poporul la limita disperării? Cine promulgă mereu legi care fac această naţie din ce în ce mai urâtă şi mizeră?
Manifestările de 1 decembrie mi-au lăsat senzaţia unui bâlci greu de suportat. Oficialităţi scrobite, fals pătrunse de sentimentul naţional (care nu se potriveşte cu măsurile antinaţionale), depunere de coroane în aplauze sau huiduieli ( de bună seamă huiduia opoziţia pentru că în rest poporul e foarte mulţumit, o duce bine), câte un veteran de război rătăcit, curioşii, euforicii şi cei ce aşteptau cel mai important eveniment – mâncarea de fasole cu ciolan.
Parada militară – frumoasă ce-i drept, dar din păcate, ca şi politicienii se afla într-un mare contrast cu poporul care aştepta fasolea. De ce ne e ruşine cu acest popor care se înghesuie la fasole, cine l-a adus în starea asta? Eu nu spun că românii sunt perfecţi, sunt ca orice altă naţie, cu bune şi cu rele, (românul nu e chiar o fire revoluţionară, îi lipseşte curajul, iar resemnarea lui duce până la sacrificiu, ceea ce desigur nu e bine. Pentru că resemnarea  înseamnă un viitor umilit şi pentru  alte generaţii). Dar să nu fugim de faţa urâtă, să nu ne ascundem, că noi nu suntem ca ei, suntem altceva. Dacă eram altceva şi ei aveau ce învăţa.
Feţe revoltate – ce ruşine le-a fost cu poporul flămând la fasole, mai ales cei crescuţi într-o clasă socială incomparabilă cu mulţimea, zic ei. Le e greu să scoată capul în lume cu aşa naţie.
Când am fost la Paris, în primul magazin am fost  întrebată: rusky? La început am avut o clipă de ezitare, mai ales că  imaginea României era foarte proastă datorită unora. Şi imediat am avut curajul să spun de unde sunt. Cu tărie, demnitate, calm. Nu s-a întâmplat nimic, nu mi-a întors nimeni spatele şi pe unde mergeam spuneam veselă că sunt român pentru că acest rusky parcă se lipise de mine.
Poporul român da, e urât pentru că e flămând. Cu ce să se mândrească acest inşi care vieţuiesc în sărăcie ? S-au tăiat pensii, salarii, s-au închis spitale, nu sunt locuri de muncă, i s-a luat totul, orice şansă de supravieţuire. Ce prosperă e corupţia.  Şi ne mirăm că amărâţii se închesuie la fasole, că ne e ruşine cu ei…
Se spune că în timpul celui de-al doilea război mondial, Picasso primind vizita unui ofiţer neamţ acesta a exclamat  în timp ce privea Guernica: Tu ai făcut asta? Nu, voi aţi făcut-o ! a răspuns marele pictor.
Voi aţi adus poporul român în halul ăsta de ruşine şi umilinţă, voi.Aduceţi poporului demnitate, bunăstare, decenţă şi nu o să vă mai fie ruşine. Eu nu mi-aş permite să râd de români, mi-ar fi jenă că nu pot face nimic ca să-i ridic din starea asta. Aşa se respectă România. Aşa se ridică ea la rang de demnitate.

La mulţi ani Românie codificată !

Deşi trăim într-un timp nebulos şi cu senzaţia că nu mai e scăpare, că societatea e ruptă, împrăştiată ca un microb, speranţa şi dragostea pentru România rămâne  singura trecere spre adevăr şi lumină.
Am călătorit şi a fost minunat, dar de acolo, de unde eram mi se făcea un dor subit de ţară  şi vroiam mai repede acasă. Fără a fi naţionalist (poate un patriot desuet) m-am simţit bine lângă alte rase sau religii şi nu pentru că trebuie să fim toleranţi, ci pentru că aşa cred.Îi consider pe toţi aproapele meu. Dacă cinci minute, o oră, o zi m-am simţit bine într-un loc acela a fost casa mea (aşa încât  am multe case şi căsuţe prin lume).
E adevărat, erau  clipe când mi se părea că în ţara mea e sfârşitul lumii,  un coşmar social, dar asta nu m-a făcut niciodată să-mi schimb gândurile şi ideile. Nu vreau să plec din România şi nu doar din sentimentalism, datoria mea e să rămân, să particip la durerile şi refacerile ei. Deşi trăieşti deseori ca într-un schimb de experienţă. Deşi nu mai suporţi corupţia, dar în acelaşi timp simţi că nu poţi face nimic… Că vrei drum spre lumină, dar te temi de un drum spre apocalipsă. Că România nu este  a sărăciei,  disperării,  corupţiei… Este a noastră, a speranţelor, a strămoşilor, e moştenirea ce trebuie respectată cu sfinţenie. România în care credem trebuie să fie o Românie liberă şi demnă.