Monthly Archives: November 2011

Canibalii şi asociaţii

Degradarea socială, cu tot ce presupune ea, împinge omul  aparent evoluat la o stare nu de primitivism, căci primitivul făcea distincţie  între a vâna pentru a se hrăni, îmbrăca sau a se apăra atunci când era nevoie de pericole.
Degradarea aceasta e de alt tip – canibalic. Omul devorează omul perfect conştient că asta îi poate aduce lui binele şi supravieţuirea. Canibalismul a devenit un mod de a trăi în România,  unde spaima de sărăcie, restructurare,  a dus la atitudini uluitoare. Efectiv oamenii se devoră între ei fiecare crezând că se poate salva. De dezumanizarea omului profită cei care conduc. Este o degradare fără precedent mai ales în instituţiile publice. Supravieţuiesc linguşitorii, turnătorii, oameni dispuşi la orice compromis, la orice infamie. Disciplină, muncă, seriozitate..nu mai există, sunt noţiuni abstracte. Lângă tine există canibalul care este gata să…  te servească.
Cine s-a canibalizat, rezistă. Conducătorii ghiftuiţi de sărăcia, disperarea, spaima victimelor vor mai mult şi mai mult pentru că lumea a devenit a lor şi fac ce vor cu ea. Nu poţi să zici nimic în faţa canibalului căci te trec fiorii cei mai reci, te asimilează imediat gustului său.
Cât de mult au canibalizat conducătorii societatea. Şi ce victime fac… (nu întâmplător se sinucid bugetarii). Criza creată i-a culpabilizat cel mai mult pe ei, pe pensionari. Nu pe corupţi fireşte. Bugetarul grăsuţ e vinovat de criză.Desigur, sunt şi bugetari grăsuţi, dar nu cei de rând, nu cei disperaţi.
Când trăieşti cu canibalul lângă tine nu e uşor. Conştiinţa e pe cale să dispară, puţină cât era ea, principiile au fost aruncate la lada cu gunoi, nu folosesc. Cât de mult ratăm şansa de a fi mai buni şi de a trăi în lumină. Cât de mult acest om aparent evoluat vrea să fie altul călcând pe cadavre şi totuşi nu e decât un ins lamentabil. Aşa se exprimă acum instinctul supravieţuirii. Aşa se clădeşte lumea. Asta e competenţa – formată din canibali.
Frica de o societate coruptă este sentimentul cel mai acut şi abominabil pentru că ea dezvoltă existenţa canibalului şi-l hrăneşte.

Poeme pentru acces provizoriu

Delectare

Fugeam să culeg porumb
de la numărul doi al aspectului
Pe drumeag erau diferite extremităţi
vârfuri de fiinţe
cioturi de priviri
care cumpărau zi de zi
câte ceva din fiinţa mea
puţin plăpândă şi neadaptată.

 

 Farmec

Voi trăi cu fiecare Cuvânt
ce-mi aduce sângele vieţii
apoi voi întoarce acest
sânge
într-o singură fiinţă
care acoperă Pământul –
Omul

 

Izbândă

Dau drumul acestui
Ins
care e numele meu
l-am purtat în costum
şi pe vatră
am vrut să rămân anonim
dar acest Ins
s-a trezit din nou
şi a vrut să mă vadă.
Independenţă

Ce veşmânt
să port azi  când nu mi-e teamă
de iubire ?
Îi ştiu cântecul care m-a trezit
de atâtea ori dintr-un somn adânc
Ce veşmânt ar putea fi
mai puternic decât mine
ca această iubire ?

 

Stăruinţă

Doamne, mă târăsc în iubirea aproapelui
ca să-mi dai Coloana Infinitului Tău
cel mai insignifiant om
este aproapele meu
Clădind toată această lume
fără de care nici eu nu sunt.
nu pot să ridic privirea spre Tine
dacă nu mă înfrunt

 

 

 

 

Adio, pică frunza… şi ne întoarcem la trecut

 

În ultimele luni anumite televiziuni ne-au intoxicat cu imagini şi amintiri din vremea comunismului. Unele greu de suportat, altele  nu-şi au rostul. Dar fiecare om s-a întrebat acolo, în sinea lui, ce-o mai fi şi cu asta. La ce foloseşte sau cui foloseşte.
Nu sunt nostalgic şi nu mi-e dor de comunism. Mi se pare însă de-a dreptul terifiant să aud, să văd că Ceauşescu devine obiectiv turistic, exploatat ca imagine pentru a atrage vizitatori. Prin sângele martirilor.Aşa ceva te lasă fără cuvinte.
De la penibila condamnare a comunismului în Parlament, după ani în care s-au relatat fapte şi evenimente din acea perioadă, azi ne mândrim cu el şi vrem să facem bani din asta.Reinventăm, reanimăm comunismul. Mi se pare, repet, de-a dreptul terifiant, şi nici măcar nu pot să invoc istoria. E prea mult pentru cei care au suferit sau murit. E prea mult pentru mine care, din fericire nu am fost membru de partid.
Nu cred că e momentul să facem din comunism prilej de pelerinaj, meditaţie sau păsuire. Îl iertăm sau uităm prea brusc. Că au fost şi anumite lucruri bune făcute nu neapărat de un sistem, ci de un popor, asta e altă poveste. Cred că revizuim prea repede istoria, faptele, curăţăm conştiinţele, le amăgim…cu ce?
Recomand celor care au uitat sau tratează cu superficialitate această ideologie care a făcut mii de victime, Arhipelagul Gulag scrisă de marele disident rus Soljeniţîn, (o carte pe care eu când am citit-o pur şi simplu mi-a venit rău de mai multe ori), un simbol al totalitarismului.
Dar, criza valorilor, a lipsei de repere arată clar că  suntem conduşi de oameni  care au  interese meschine sau hilare. Ţara noastră are valori perene (nu peşti care cresc în copaci sau alte aberaţii),  trebuie însă să mai ai şi cultură  ca să le vezi şi să le simţi.  Valori pe care, din fericire, le văd străinii în minunate documentare ca Wild Carpathia promovat de Prinţul Charles, sau de ziarul  Financial Times. Cât avem nevoie de România noastră, pe care, uite, ne-o arată străinii aşa cum este, ne-o fac cadou, pentru că noi am ajuns bolnavi de ură şi răzbunare.
Cât despre  comunism… până când va fi o istorie pe care să o privim fără să ne mai doară aşa de mult, mai este.

Unde e statul ?

Statul e la ei. În buzunarele lor. În viaţa, în conturile lor. Acolo e statul. În pictoriale sexy…
Că statul a dispărut din viaţa cetăţeanului de rând, asta se vede clar prin închiderea şcolilor, spitalelor, a nivelului de trai. Cetăţeanului de rând nu-i mai trebuie stat, totul a devenit al lor, al familiilor, prietenilor. Cu putere dată de popor, dar împotriva poporului.
Cum recuperăm statul ?
Corupţia a devenit aproape dogmă. Presa, care îşi mai permite luxul de a arăta adevărul, a devenit ea însăşi neputincioasă în faţa acestui tăvălug al corupţiei  din ce în ce mai agresivă. Să mai vorbim despre definiţia statului, existenţa  lui într-o societate? E inutil în faţa unui popor veşnic gâtuit de frică, foame şi nedreptate. Gâtuit de intimidarea celor care îi conduc destinul, şomaj, venituri mici, credite, acei „cerşetori”  numiţi de un personaj  politic. Contradicţiile dintre corupţie şi popor, amplificarea abuzului au generat    o stare de spirit extrem de proastă, dar înăbuşită. Conducătorii pot dormi liniştiţi, nemulţumirea populară nu mai generează revolte sau revoluţii (doar dacă împrumutăm vreuna). Omul se împacă cu starea lui nenorocită şi se mulţumeşte cu primirea unei bucăţi de pâine de la biserică. Împingerea săracilor spre obscurantism, mii de oameni la moaşte, unde nu am zărit niciun politician…De ce politicienii nu au venit la moaşte?
Fireşte, mă întreb şi eu de ce după atâtea secole de creştinism încă există obscurantism. Întreb biserica unde e acea reformă morală propăvăduită, care ar fi trebuit să ducă la o regenerare socială? Care e rezultatul creştinismului? Oameni care se împing la moaşte sau vin să cerşească  la partid o bucată de pâine.
Ei bine ?
În condiţiile astea, totul va domni în continuare şi fără limite. Libertatea devine extrem de trivială atunci când eşti sărac.Săracul preluat de biserică sau de oricine altcineva care poate să-i ofere o firimitură.

Suntem o lume în …scăpare. Din păcate, la noi ideea de Wall Street nu a adus în stradă  decât vreo 50 de inşi.