Echinocţiul de primăvară şi povestea lui


Mă întorc la el cu alţi ochi, altă trăire. Mă întorc pe alt drum, cu alt chip, alt cuvânt, unul nou. Mă întorc la echinocţiu ca să-l privesc şi să mă pregătesc. Şi să fie cer senin, fără furtună, să-i pecetluiesc frumuseţea. Aş deveni mult mai blând dacă ar fi aşa. Trebuie să văd aceste lucruri, trebuie. Să fie în echinocţiu atâta vrajă?
Coboram de pe dealul Istriţa, m-am oprit lângă un măceş şi mi-am adus aminte cine sunt şi de ce îmi trebuie aşa de mult adevăr. Simt un întreg popor de aceea explic aşa de multe. Stau pe prispă şi aştept echinocţiul, luna unei încăperi miraculoase. Dorm pe prispă fără constrângeri şi modificări genetice. Confraţi, veniţi  pe prispă.
Am stat în noapte, am încălţat nişte pantofi de aur şi parcă mă formase zână. Între timp vorbesc cu fraţii şi răspund la întrebări. Îmi vin în minte tot felul de amintiri şi mă reţin câteva clipe căutând sensul lor. Fraţii mă întreabă dacă pot să ud grădina omului. Da, pot, răspund, o voi uda ca el să nu sufere de foame, o voi uda şi poate voi plânge pentru încăperea sa, acolo unde stă şi îşi învinge durerea. Ce trebuie să mai fac ca să ajut omul, întreb?
Fraţii devin puţin agitaţi, vorbesc între ei, voi încăpea din nou într-o atmosferă ca să fiu pregătit. Puterea mea de supunere este pilduitoare, fraţii îmi dau o tăbliţă ca să cunosc anumite lucruri, da, înţeleg ce scrie, aşa voi face.
Mi se va da încă un neam pe care îl voi ţine după mine, lângă mine şi-l voi ajuta. Neamul acesta nou îl voi săruta cu privirea. Deja întind mâna către el…el îmi dă mâna lui…Fraţii se uită cum are loc contactul mâinilor şi comunică între ei, par mulţumiţi de rezultat. Ating  fruntea neamului şi spun fraţilor ce simt, e fierbinte, cred că neamul acesta şi-a trăit focul. Apoi primesc o cămaşă pe care o am imediat pe mine pentru ei, mă pot mişca şi vorbi. Ştiu că au venit de departe, din ceasuri străvechi şi flăcări multe. Aş eradica puterea de a-i iubi, îi voi conduce pe un drum, undeva, într-un loc de siguranţă.
Merg cu ei şi aştept să primesc indicaţii ca să ştiu unde îi duc. Între timp, văd că Domnul le pregăteşte un fel de încăpere prin care vor trebui să treacă, o cămară de coacere şi vindecare. După care vor putea privi soarele din nou. Vor fi vietăţi şi vor avea copii.
Am năvodul cunoaşterii şi pescuiesc. O, cât pescuiesc…ce preaplin sufletesc! Ce viziune! Râd de cât peşte adun şi dau neamului să mănânce. Mai avem ceva de mers, dar nu vom fi obosiţi pentru că vom asculta de Domnul.
Mi i-ai adus ? întreabă Domnul.
-Da, Doamne, sunt aici.
Domnul mi-i ia întinzând mâna care a făcut un vârtej în care i-a prins pe toţi şi i-a luat de lângă mine. După ce am făcut drumul acesta m-am întors. Am locuit un pic cu neamul şi parcă mă simt mai blând acum când povestesc. Dar nu mă gândesc decât la Domnul şi la puterea de a crede în El mai mult. Vreau să intru în istoria Sa. Şi măcar să fac focul pentru a încălzi neamurile ce sosesc.
După toate astea simt şi văd cum am mai căpătat un grad în lumea mea, am avansat. Un frate soseşte după mine, îl văd cum se lasă în goană din sfera timpului să-mi dea ceva ce a uitat. Fratele mi-a pus pe cap o coroană după care a urcat înapoi cu aceeaşi viteză.  Apoi porumbeii au venit în stol să mă păzească. Sunt un noian de fericire. Voi sluji Cuvântul mai mult şi pe Tatăl lui.

Fragment din cartea de eseuri Fiii Gândului, CorectBooks

Advertisements

Posted on October 22, 2011, in literatura and tagged , , . Bookmark the permalink. Leave a comment.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: