In memoriam Mircea Ghiţulescu

Pe 17 octombrie se împlineşte un an de la trecerea în nefiinţă a lui Mircea Ghiţulescu, romancier, critic literar, cronicar dramatic. Redau  necrologul pe care l-am scris atunci şi nepublicat din motive care nu au ţinut de mine.

Nu mi-am imaginat vreodată că voi scrie despre  Mircea Ghiţulescu. Despre dispariţia lui…Părea atât de încimentat în cuvânt încât uneori mi se părea nemuritor. Numai el putea să scrie despre tine, să te psihanalizeze literar, uman sub lupa aceea a criticului sever.
Din respect, nu voi face o analiză a activităţii sale literare sau a funcţiilor pe care le-a avut, voi scrie  despre un om de suflet, cu mult suflet.
Îl cunoşteam de câţiva ani şi am avut onorea  să scrie despre o parte din cărţile mele – Drumul vulpii  – în care vedea un posibil scenariu de film – Ultimul trigon, Azi vom trece Rubiconul, Fiul din copcă. A fost unul din puţinii critici care au înţeles ce am scris, ce vreau să spun şi care, la un moment dat, nu s-a sfiit să mă apere în faţa unor atacuri venite din alte părţi. Sfaturile sale literare erau extrem de utile şi ţineam cont de ele pentru că veneau din partea unui profesionist, a unui erudit.
Dispariţia sa m-a uluit. Ultima oară ne-am întâlnit la Conferinţa Naţională a Uniunii Scriitorilor din noiembrie 2009, dar vorbeam deseori la telefon. Îl preocupa starea socială, tăierea de pensii şi salarii. Tăierea pensiei i se părea o utopie. Era foarte revoltat.
Pe 14 august l-am felicitat de ziua lui.Aşa obişnuiam. La câteva zile a sunat şi cu o voce  foarte îngrijorată mi-a spus că a fost nevoit să plece de la Casa scriitorilor din Neptun unde se afla în concediu şi e în spital.
Apoi a urmat o perioadă de tăcere. În septembrie, după ce am revenit din Egipt, aşteptam să vorbim. Ştia că voi pleca, fusese acolo în calitate de critic de teatru şi-mi recomanda Alexandria. “Trebuie să vezi Alexandria, e atât de frumoasă”.
Am văzut Alexandria… dar nu am mai avut cui să povestesc …Călătorise destul de mult şi când plecam într-o călătorie îmi făcea recomandări foarte instructive.
S-a dus un prieten, un om de suflet. Venea în Buzău la Festivalurile de teatru, iar noi scriitorii, oamenii de cultură din Buzău eram fericiţi când îl aveam aici. Degaja o forţă care nu ţinea de împrejurare, ci de ceva foarte solid. Pur şi simplu îi savuram cuvintele.
Mi-a plăcut foarte mult romanul  Wiener Walzer. Părea făcut  din propria  fiinţă.  În cronicile din revista Drama sau alte reviste  îl găseai tăios, lucid, dur, şarmant.
Cuvintele lui  au un fel de patimă care îi permit să fie unic şi greu de atins. Cuvinte care poartă parfumul unor vremuri  de care ne vom aminti cu drag pentru că a fost prietenul nostru.

Advertisements

Posted on October 16, 2011, in cultură. Bookmark the permalink. Leave a comment.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: