Cuibul de paie

Vuietul naşterii mă cuprinde din nou şi mă lasă lângă obiectul cunoaşterii. Trebuie să caut mai mult Templele, frăgezimea acestei cunoaşteri, brâul falnicei memorii. Să fac loc memoriei, s-o aştern, să trăiască în grup. Asta va fi într-un timp cu grâu proaspăt secerat.
Timpul devine agitat, e în spatele omului, îl adună. Starea de lume pare că se dizolvă. Aşteptăm. Acţionez împreună cu timpul, îl văd, vorbim. Şi eu sunt agitată, conformată la actiunea de adunare a fiinţelor.
M-am retras brusc într-un cuib de paie, stau ascuns şi vorbesc prin gând. Transmit ceva. Nu ştiu decât eu de cuibul de paie, ceilalţi nu-l văd. Fac în continuare corespondenţă. Timpul acum e dincolo de mine, printre lume. El nu participă la transmisia asta. Primesc apoi dispoziţii, ce trebuie să spun lumii, participarea mea la această gloată. Timpul adună fiinţele şi e mai departe cu ele.
Transmit din cuibul de paie ce se întâmplă. Aici aştept timpul multiplu, e un alt timp, o nouă organizare a mea pentru pătrunderea în mulţime. Trăiesc entuziamul cu nelimitată încredere. Timpul care ţine mulţimea mă aşteaptă.
Atmosfera din cuib devine covâşitoare. E frumoasă, plină, încep să mă umplu, pătrunde în corp şi se împrăştie. Sunt deasupra lumii şi o văd cu ochii Frăţiei.
Devin adipos. Cultul e alături, îmi şopteşte ceva. Cuibul meu e lângă vremea de adăpost, nu mai e din paie, se prelinge peste el  armura. Mulţimea se transformă într-o încăpere în care intru.
Parcă e schitul emoţiei. Timpul a devenit însoţitorul fiinţei mele.Mă ridică în slăvi, mă face să trăiesc nelimitat şi luminos. Fără acest timp aş fi infinit mai trecător, obosit, necompus. Timpul a fost începutul armoniei mele cu universul. Selecţie, conectare de fiinţe… Credeam cândva că este infinit şi ireversibil. Nu mai cred. Timpul este finit, selectat pe spaţii, dimensiuni,  corespondenţe luminoase. Timpul este asociat cu fiinţa locuită.

Mă strigă lumea să-i dau versul meu, să mă asemăn cu ea, să gust fructul pe care mi-l întinde şi să-i mulţumesc pentru gest.
Mă strigă lumea să-i surâd. Să mă arăt.
Mă strigă lumea să o văd. Şi s-o întreb…

Vuieşte mulţimea, se apropie de mine cu braţele întinse şi râzând. Trebuie să ies, să o întâmpin. Această mare de oameni mă îmbrăţişează, intră în mine şi mă salvează.Mă înalţă pe piedestalul inimii ei. Atunci m-am simţit fascinant. Şi regăsirea fiinţelor mai înalte prin mulţime pe care le văd doar eu şi vorbim cu privirea.

Advertisements

Posted on October 1, 2011, in literatura and tagged , , , . Bookmark the permalink. Leave a comment.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: