Monthly Archives: October 2011

Comunismul nu a abdicat

Ziua Regelui nu a însemnat doar o mare onoare pentru mine ca român, o demnitate pe care nu am mai simţit-o demult în această ţară, ci şi o reacţie socială, politică care m-a făcut să-mi dau seama – dacă mai era nevoie – unde ne aflăm. În ce revărsare de ură, vrajbă, ostilitate faţă de istorie. Faţă de Rege, care e un personaj aproape mitologic. Nu vreau să-l idealizez sau zeific pe Majestatea Sa, respect istoria şi pe cei ce au făcut-o. Respect pentru  că azi este aici. Şi azi e foarte important. Pentru că avem nevoie de valori. Să respirăm un aer curat.
În prima parte a discursului Regele îndeamnă să ne amintim  „de toţi cei care au murit pentru independenţa şi libertăţile noastre, în toate războaiele pe care a trebuit să le ducem…” Un îndemn la valori naţionale, patriotism şi păstrarea istoriei. Şi poate par patetic, dar asta mi-a dat o mai mare emoţie, gândindu-mă la bunicul mort în al doilea război mondial în dezastrul de la Cotul Donului.
Sunt ani de când am fugit de noi şi nu ne-am regăsit. Revoluţia nu a însemnat anticomunism, căci comuniştii şi ideile lor trăiesc lejer şi acum sub ochii unui popor obosit.  Am văzut reacţiile unora la Ziua Regelui, reacţii care au arătat că nu am scăpat de tot ce e mai rău.
În fine, mai spunea o oarecare doamnă pe un post tv: Să nu uităm Revoluţia franceză. Dar despre ce vorbim? Istoria nu se aseamănă, acolo a fost o revoluţie împotriva unei monarhii absolutiste. Poate respectiva vroia şi o ghilotină…
Da, ne-ar trebui o revoluţie, dar pentru starea socială, economică, politică în care ne aflăm. Criză, reforme eşuate, falimentul statului – căci unii trăiesc în lux din bani publici, sărăcirea cumplită a poporului, şi toate astea sunt aduse de republica de azi pe care o pot compara fără a fi paradoxal cu monarhia absolută care a generat Revoluţia franceză.
Păreri, spaime, manipulări, leşinuri pentru republica noastră. Ce monarhie? e perimată. Dar nu ştiu pentru cine e perimată şi periculoasă. Pentru popor sau pentru îmbogăţiţii republicii?
Mi-ar fi plăcut, ca simplu român să văd o reconciliere între şefii de stat ai acestei ţări care să dea linişte românilor. Dar, din păcate, comunismul nu a abdicat, chiar dacă a fost revoluţionat
Trist e că nu înţelegem mare lucru din istorie –  durerea, tragismul, măreţia ei. Nu trebuie să fii regalist ca să-ţi iubeşti istoria. Nu trebuie să fii regalist ca să-ţi iubeşti Regele. Îl iubeşti pentru că simţi că te reprezintă, că îţi dă onoare sau încredere. Restul vine de la sine. Nu am trăit istoria aceea, dar am văzut-o în ochii acestui om, care contemplă  parcă peste vremuri şi vede  cum am evoluat, cum evoluăm… Cu sentimente de dragoste pentru poporul român. Mai român decât unii români.
Discursul Majestăţii Sale ne ajută să înţelegem trecutul şi prezentul. Deşi unii dacă ar avea o putere l-ar abdica a doua oară.
Iar idealurile unei republici  s-au metamorfozat între timp în istorie.

Echinocţiul de primăvară şi povestea lui


Mă întorc la el cu alţi ochi, altă trăire. Mă întorc pe alt drum, cu alt chip, alt cuvânt, unul nou. Mă întorc la echinocţiu ca să-l privesc şi să mă pregătesc. Şi să fie cer senin, fără furtună, să-i pecetluiesc frumuseţea. Aş deveni mult mai blând dacă ar fi aşa. Trebuie să văd aceste lucruri, trebuie. Să fie în echinocţiu atâta vrajă?
Coboram de pe dealul Istriţa, m-am oprit lângă un măceş şi mi-am adus aminte cine sunt şi de ce îmi trebuie aşa de mult adevăr. Simt un întreg popor de aceea explic aşa de multe. Stau pe prispă şi aştept echinocţiul, luna unei încăperi miraculoase. Dorm pe prispă fără constrângeri şi modificări genetice. Confraţi, veniţi  pe prispă.
Am stat în noapte, am încălţat nişte pantofi de aur şi parcă mă formase zână. Între timp vorbesc cu fraţii şi răspund la întrebări. Îmi vin în minte tot felul de amintiri şi mă reţin câteva clipe căutând sensul lor. Fraţii mă întreabă dacă pot să ud grădina omului. Da, pot, răspund, o voi uda ca el să nu sufere de foame, o voi uda şi poate voi plânge pentru încăperea sa, acolo unde stă şi îşi învinge durerea. Ce trebuie să mai fac ca să ajut omul, întreb?
Fraţii devin puţin agitaţi, vorbesc între ei, voi încăpea din nou într-o atmosferă ca să fiu pregătit. Puterea mea de supunere este pilduitoare, fraţii îmi dau o tăbliţă ca să cunosc anumite lucruri, da, înţeleg ce scrie, aşa voi face.
Mi se va da încă un neam pe care îl voi ţine după mine, lângă mine şi-l voi ajuta. Neamul acesta nou îl voi săruta cu privirea. Deja întind mâna către el…el îmi dă mâna lui…Fraţii se uită cum are loc contactul mâinilor şi comunică între ei, par mulţumiţi de rezultat. Ating  fruntea neamului şi spun fraţilor ce simt, e fierbinte, cred că neamul acesta şi-a trăit focul. Apoi primesc o cămaşă pe care o am imediat pe mine pentru ei, mă pot mişca şi vorbi. Ştiu că au venit de departe, din ceasuri străvechi şi flăcări multe. Aş eradica puterea de a-i iubi, îi voi conduce pe un drum, undeva, într-un loc de siguranţă.
Merg cu ei şi aştept să primesc indicaţii ca să ştiu unde îi duc. Între timp, văd că Domnul le pregăteşte un fel de încăpere prin care vor trebui să treacă, o cămară de coacere şi vindecare. După care vor putea privi soarele din nou. Vor fi vietăţi şi vor avea copii.
Am năvodul cunoaşterii şi pescuiesc. O, cât pescuiesc…ce preaplin sufletesc! Ce viziune! Râd de cât peşte adun şi dau neamului să mănânce. Mai avem ceva de mers, dar nu vom fi obosiţi pentru că vom asculta de Domnul.
Mi i-ai adus ? întreabă Domnul.
-Da, Doamne, sunt aici.
Domnul mi-i ia întinzând mâna care a făcut un vârtej în care i-a prins pe toţi şi i-a luat de lângă mine. După ce am făcut drumul acesta m-am întors. Am locuit un pic cu neamul şi parcă mă simt mai blând acum când povestesc. Dar nu mă gândesc decât la Domnul şi la puterea de a crede în El mai mult. Vreau să intru în istoria Sa. Şi măcar să fac focul pentru a încălzi neamurile ce sosesc.
După toate astea simt şi văd cum am mai căpătat un grad în lumea mea, am avansat. Un frate soseşte după mine, îl văd cum se lasă în goană din sfera timpului să-mi dea ceva ce a uitat. Fratele mi-a pus pe cap o coroană după care a urcat înapoi cu aceeaşi viteză.  Apoi porumbeii au venit în stol să mă păzească. Sunt un noian de fericire. Voi sluji Cuvântul mai mult şi pe Tatăl lui.

Fragment din cartea de eseuri Fiii Gândului, CorectBooks

In memoriam Mircea Ghiţulescu

Pe 17 octombrie se împlineşte un an de la trecerea în nefiinţă a lui Mircea Ghiţulescu, romancier, critic literar, cronicar dramatic. Redau  necrologul pe care l-am scris atunci şi nepublicat din motive care nu au ţinut de mine.

Nu mi-am imaginat vreodată că voi scrie despre  Mircea Ghiţulescu. Despre dispariţia lui…Părea atât de încimentat în cuvânt încât uneori mi se părea nemuritor. Numai el putea să scrie despre tine, să te psihanalizeze literar, uman sub lupa aceea a criticului sever.
Din respect, nu voi face o analiză a activităţii sale literare sau a funcţiilor pe care le-a avut, voi scrie  despre un om de suflet, cu mult suflet.
Îl cunoşteam de câţiva ani şi am avut onorea  să scrie despre o parte din cărţile mele – Drumul vulpii  – în care vedea un posibil scenariu de film – Ultimul trigon, Azi vom trece Rubiconul, Fiul din copcă. A fost unul din puţinii critici care au înţeles ce am scris, ce vreau să spun şi care, la un moment dat, nu s-a sfiit să mă apere în faţa unor atacuri venite din alte părţi. Sfaturile sale literare erau extrem de utile şi ţineam cont de ele pentru că veneau din partea unui profesionist, a unui erudit.
Dispariţia sa m-a uluit. Ultima oară ne-am întâlnit la Conferinţa Naţională a Uniunii Scriitorilor din noiembrie 2009, dar vorbeam deseori la telefon. Îl preocupa starea socială, tăierea de pensii şi salarii. Tăierea pensiei i se părea o utopie. Era foarte revoltat.
Pe 14 august l-am felicitat de ziua lui.Aşa obişnuiam. La câteva zile a sunat şi cu o voce  foarte îngrijorată mi-a spus că a fost nevoit să plece de la Casa scriitorilor din Neptun unde se afla în concediu şi e în spital.
Apoi a urmat o perioadă de tăcere. În septembrie, după ce am revenit din Egipt, aşteptam să vorbim. Ştia că voi pleca, fusese acolo în calitate de critic de teatru şi-mi recomanda Alexandria. “Trebuie să vezi Alexandria, e atât de frumoasă”.
Am văzut Alexandria… dar nu am mai avut cui să povestesc …Călătorise destul de mult şi când plecam într-o călătorie îmi făcea recomandări foarte instructive.
S-a dus un prieten, un om de suflet. Venea în Buzău la Festivalurile de teatru, iar noi scriitorii, oamenii de cultură din Buzău eram fericiţi când îl aveam aici. Degaja o forţă care nu ţinea de împrejurare, ci de ceva foarte solid. Pur şi simplu îi savuram cuvintele.
Mi-a plăcut foarte mult romanul  Wiener Walzer. Părea făcut  din propria  fiinţă.  În cronicile din revista Drama sau alte reviste  îl găseai tăios, lucid, dur, şarmant.
Cuvintele lui  au un fel de patimă care îi permit să fie unic şi greu de atins. Cuvinte care poartă parfumul unor vremuri  de care ne vom aminti cu drag pentru că a fost prietenul nostru.

Fiii Gândului pe CORECTBooks

A apărut cartea de eseuri Fiii Gândului în premieră pe CORECTBooks, alături de celelalte cărţi – Fiul din copcă, Azi, vom trece Rubiconul, Anotimpul secret şi Drumul vulpii. Fiii Gândului cuprinde o serie de revelaţii, conştientizări ale unei lumi spirituale care duc spre  divinitate. Dumnezeu  înseamnă  adevăr, iar adevărul poate fi găsit oriunde, în orice stare sau împrejurare. Dumnezeu este pretutindeni, indiferent de rasă sau religie. Dar pentru a-L găsi trebuie să nu te loveşti de dogme sau obscurantism. Fiii Gândului intermediază un efect de lumină cosmică care ne îndreaptă existenţa spre o altă dimensiune şi o lumea mai bună.

Ai noştri tineri…

Dar nu tinerii cara învaţă la Paris  “şi vin de fericesc norodul” aşa cum spunea Mihai Eminescu în frumoasa poezie, ci ai noştri tineri care pribegesc prin lume alungaţi de conducători incapabili. Tineri plecaţi din disperare, din lipsa unui viitor cert şi concret. Plecaţi din dezgust. Plecaţi  spre  incertitudini  şi cu ruşinea că sunt români.
Se discută foarte puţin azi despre tineri, despre viitorul sau idealurile lor. Idealuri care într-o zi ar putea fi benefice pentru ţară. Suntem în dezastru, dar nimeni nu-i întreabă ce pot face pentru salvarea societăţii.
Suntem mulţi…Asta se repetă zilnic la televizor. Asta e psihoza. Mulţi pensionari, mulţi tineri, mult popor…Într-adevăr, pentru politica incompetentă totul pare mult. Corupţii însă nu sunt mulţi. Evaziunea fiscală nu e multă. Mitomania lor nu e multă. Mizeria morală care a otrăvit societatea nu e multă…Noi suntem mulţi. Pentru cei care şi-au arogat dreptul de a avea un stat şi de a face ce poftesc cu el  suntem mulţi.
Un popor din ce în ce mai epurat de sărăcie, corupţie. Epurat de indiferenţă.  Şi alimentat cu fel de fel de fantasme politicianiste.În toată această tevatură socială  idealurile unei generaţii care poate schimba lumea  nu există. Un tineret lăsat de izbelişte înseamnă un viitor fără rădăcini.
Mai poţi fi un neam când îţi arunci cetăţenii în pribegie iar strigătul lor de disperare te lasă indiferent? Îi întreb pe cei care  îşi bat joc de istoria acestui neam.
Fireşte, e periculos  să promovăm tinerii pentru că unii dintre ei pot răsturna societatea mizeră în care trăim.
În jurul nostru s-a creat un mare gol, statul a fost confiscat de clasa coruptă, iar societatea a devenit inertă prin resemnare. Acest gol trebuie umplut cu ceva, cineva…Mă uit în jurul meu şi într-un fel sau altul omul de rând aşteaptă… dar nu de la politicieni.
Este clar că aceştia nu mai au soluţii. După atâţia ani de dezastru nu mai pot fi credebili indiferent ce ar spune. Acest gol nu poate fi umplut decât cu oameni demni, care să respecte instituţiile statului şi cetăţenii.Cu oameni al căror discurs nu a devenit hilar din lipsă de substanţă. Care să aducă înapoi generaţia pribeagă şi convalescentă căci aici este locul ei.
O, generaţie! Întoarce-te în cuibul şi sufletul tău, aici unde se frământă taina unirii cu Dumnezeu. Vino generaţie, alungă călăii, răscoleşte fânul care te aşteapă…Să trăieşti pământul tău, soarele, neamul tău…Să bei vin şi să cânţi gloria geniilor tale pierdute în negura vremii, acroşate de democraţii zilei care se îmbată în cârciumi şi se cred nemuritori.
Da, generaţie, fii a ta şi a neamului tău.

Cuibul de paie

Vuietul naşterii mă cuprinde din nou şi mă lasă lângă obiectul cunoaşterii. Trebuie să caut mai mult Templele, frăgezimea acestei cunoaşteri, brâul falnicei memorii. Să fac loc memoriei, s-o aştern, să trăiască în grup. Asta va fi într-un timp cu grâu proaspăt secerat.
Timpul devine agitat, e în spatele omului, îl adună. Starea de lume pare că se dizolvă. Aşteptăm. Acţionez împreună cu timpul, îl văd, vorbim. Şi eu sunt agitată, conformată la actiunea de adunare a fiinţelor.
M-am retras brusc într-un cuib de paie, stau ascuns şi vorbesc prin gând. Transmit ceva. Nu ştiu decât eu de cuibul de paie, ceilalţi nu-l văd. Fac în continuare corespondenţă. Timpul acum e dincolo de mine, printre lume. El nu participă la transmisia asta. Primesc apoi dispoziţii, ce trebuie să spun lumii, participarea mea la această gloată. Timpul adună fiinţele şi e mai departe cu ele.
Transmit din cuibul de paie ce se întâmplă. Aici aştept timpul multiplu, e un alt timp, o nouă organizare a mea pentru pătrunderea în mulţime. Trăiesc entuziamul cu nelimitată încredere. Timpul care ţine mulţimea mă aşteaptă.
Atmosfera din cuib devine covâşitoare. E frumoasă, plină, încep să mă umplu, pătrunde în corp şi se împrăştie. Sunt deasupra lumii şi o văd cu ochii Frăţiei.
Devin adipos. Cultul e alături, îmi şopteşte ceva. Cuibul meu e lângă vremea de adăpost, nu mai e din paie, se prelinge peste el  armura. Mulţimea se transformă într-o încăpere în care intru.
Parcă e schitul emoţiei. Timpul a devenit însoţitorul fiinţei mele.Mă ridică în slăvi, mă face să trăiesc nelimitat şi luminos. Fără acest timp aş fi infinit mai trecător, obosit, necompus. Timpul a fost începutul armoniei mele cu universul. Selecţie, conectare de fiinţe… Credeam cândva că este infinit şi ireversibil. Nu mai cred. Timpul este finit, selectat pe spaţii, dimensiuni,  corespondenţe luminoase. Timpul este asociat cu fiinţa locuită.

Mă strigă lumea să-i dau versul meu, să mă asemăn cu ea, să gust fructul pe care mi-l întinde şi să-i mulţumesc pentru gest.
Mă strigă lumea să-i surâd. Să mă arăt.
Mă strigă lumea să o văd. Şi s-o întreb…

Vuieşte mulţimea, se apropie de mine cu braţele întinse şi râzând. Trebuie să ies, să o întâmpin. Această mare de oameni mă îmbrăţişează, intră în mine şi mă salvează.Mă înalţă pe piedestalul inimii ei. Atunci m-am simţit fascinant. Şi regăsirea fiinţelor mai înalte prin mulţime pe care le văd doar eu şi vorbim cu privirea.