Ţara Luanei, un Ochi Luminos

Am un preaplin spiritual pe care nu ştiu cum îl voi înţelege, nu ştiu cum îl voi împărţi. Atâta munte, atâta trecere în fiinţă… În Ochiul Luminos…

Chiar de la intrarea în localitatea Colţi am avut o uşoară emoţie ciudată, care nu semăna cu alte emoţii, un fel de agitaţie plăcută pe care nu ştiam dacă trebuie s-o atribui locului despre care se spune că are anumite energii. Ţara Luanei sau Poarta lui Dumnezeu cum i se mai spune. Sunt dovezi arheologice care arată legătura cu civilizaţia sumeriană, sunt legende, sunt  realităţi care concretizează  fenomene paranormale, demne de luat în seamă şi discutat.

Apropiindu-mă mai mult de zona fierbinte, am avut viziunea unui Ochi Luminos care se mărea din ce în ce mai mult şi totul  devenea numai lumină. În această lumină eram cuprinşi noi toţi. Ochiul Luminos parcă mă agăţa de toate aceste locuri, le atingeam aievea sau cu o energie ce pleca din mine fără să-mi dau seama, dar o vedeam pe urmă împrăştiindu-se în diferiţi timpi şi diferite moduri.

Apoi am văzut Timpul. Foarte multe foiţe de timp care stăteau la rând, fiecare foiţă avea un rol. Stăteau şi aşteptau.

Peşterile rupestre de la Aluniş, biserica săpată în piatră de doi ciobani se pare pe la 1274, ulterior schit de călugări…..Intru în ele. O muncă de Sisif ca să fie săpate, s-a trăit aici, se văd urme de fum pe pereţi, una din încăperi chiar simulează un pat, o masă…cioplite în piatră. Nişte ferestruici prin care pătrunde o dâră de lumină. Fără îndoială peşterile sunt pline de mister. Îmi închipui că săparea lor a înseamnat o viaţă de om.

Sunt asemănătoare peşterilor de la Nucu, Fişici unde am fost altădată. Intr-adevăr  un loc misterios,cele mai importante aşezări rupestre, Peşterea lui Iosif, lăcaşuri de refugiu, tainice, ape tămăduitoare din care am luat,  Poiana Cozanei… Ce taine ascund peşterile rupestre? Şi această linişte care parcă păstrează tainele. Aparent, nimic bizar. Ai vrea să tălmăceşti liniştea, să-ţi descoperi gândurile, simţurile.Nu speri să ţi se întâmple vreo anomalie magnetică, să nimereşti în vreun spaţiu atemporal, să te dematerializezi. Oh, ar trebui să nu mai trăim în anonimat, să ne descoperim valorile şi să le aratăm mai mult.

După ce am ieşit din peşteri, am luat-o spre munte. Mai mult munte.  Aici e Ţara Luanei? întreb câteva femei. Nu…noi nu avem, spun nedumerite, poate în altă parte. Dar se spune că aici, în munţii aceştia  s-ar fi petrecut nişte fenomene ciudate. Dacă ar fi fost aşa, spune una, nu mi-ar fi trecut şi mie pareza că sufăr demult?

În fine, urcăm. Ţara Luanei chiar pare o bizarerie. În faţa unei  căsuţe, două femei. Una în vârstă, cealaltă ceva mai tânără. O întrebăm la fel şi pe unde am putea ajunge în Poiana Martirei.

Ţara Luanei… ? Nu am auzit. De când stăm noi aici, nu am auzit, zice femeia tânără. Mama doarme singură de ani şi ani, dar nu a venit nimeni peste ea. Nimeni nu fură… Ce fel de întâmplări? Se uitau în jur de parcă aşteptau ceva, parcă pentru prima oară începeau să se teamă. Nu, nu este nimic aici.

E o linişte ciudată, cer azuriu şi muntele falnic. Străbatem văi, râpe, această geografie sacră a lumii. Umblu prin munte sub Ochiul Luminos şi cât aş vrea să petrec cu fiinţele din neamul meu.

M-am învârtit sub cerul albastru şi am surâs căilor de cunoaştere. Trebuie să crezi că te vindeci în toată această fiinţă. Am stat lângă un tufiş cu mure şi m-am gândit să chem Adevărul, să-l prăvălesc peste lume. Să mă îmbrăţişez apoi cu cei ce-l privesc.

Coborâm târziu. Femeile erau tot acolo. Ei, aţi găsit Poiana? Nu… Uitaţi, dacă nu aveam treabă, ea alegea nişte fasole, mergeam cu dvs. s-o căutăm. Chiar vroiam şi eu să văd. Eu stau pe partea cealată a muntelui, aici stă mama, dar m-aţi făcut curioasă.

Muzeul din Colţi, o clădire în stil ţărănesc din piatră şi lemn, cu parter şi etaj, aici se află colecţia de chihlimbar, roci, pietre  semipreţioase, etc. Muzeografa ne vorbeşte despre exploatarea chihlimbarului. Dar Ţara Luanei? Aceasta este. Se întinde de aici până la Bozioru… şi relatează legendele pe care de altfel le ştim.

Mi-am dat seama  că oamenii acestor meleaguri au o cu totul altă existenţă. Nu pentru că nu ştiau că trăiesc în Ţara Luanei, ci pentru că viaţa însăşi are alte aspecte. Esenţial  pare, da, să vânturi fasolea, să aduci apă de nu ştiu unde, să coseşti fânul, să nu vină hoţii peste tine,etc. Departe de viaţa de zi cu zi a orăşeanului, de pildă.  Mă gândesc că dacă aş întreba ceva despre  politică ar fi la fel de inocenţi. Nu sunt oameni conectaţi la întrebările, stresul nostru. O vezi din felul lor de a fi, de a gândi. Nu, nicidecum nu vorbim despre ignoranţă. Sunt oameni nevinovaţi. Şi, poate că, într-un fel e mai bine aşa. Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă ar conştientiza mai mult ce se întâmplă în jurul lor, forma asta de viaţă pe care noi o trăim sau uneori o bănuim. Trăiesc ei în jurul unor fenomene ciudate pe care nu le percep? Liniştea de pe chipurile lor te face să crezi cât de departe sunt  de lucrurile care se spun că s-ar fi întâmplat. Cât de inocenţi…

Advertisements

Posted on September 3, 2011, in cultură and tagged , , . Bookmark the permalink. Leave a comment.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: