Monthly Archives: September 2011

Imnul deşteptării

E vară
E pulbere de soare şi cânt
E totul cum nu a mai fost pe pământ
Primire în traiul străbun
Nu o să creadă nimeni cât de bun sunt
Deşi m-am copt la focul străbun
Nu pot să am gând care să nu fie
iubit pe pământ
Nu pot să am grai care să nu fie slăvit
M-am apropiat de tot ce e mai sfânt
omul golit, umplut cu vânt…
Cum toate se aşează la locul lor şi ştim
ce trebuie să luăm
sau să lăsăm în gând
Nu voi avea linişte până ce nu pătrund
în cel mai fierbinte gând
în cel mai glorios cuvânt
Da, am arme de legământ
nu este nimic de vândut pe acest pământ
Am rostul pe care l-am avut
este timpul în care mă văd lucrând
prea toate m-au făcut să plâng
şi să le ascult
Ridic mâna să fiu văzut
să se ştie că încă ascult
chiar dacă, acolo unde sunt, sunt rănit
să se ştie că mă revăd cu voi în gând
deşi nu mă întreabă nimeni de unde sunt
n-am să pot trăi decât spunând :
Eşti aproapele meu şi nu te vând
Chiar dacă mi-e frig şi nu sunt acoperit
Eşti aproapele meu şi vreau să te cânt
Aproapele meu şi gura de rai în care sunt
Martirul din mine se retrage cântând :
Deşteaptă-te tu, om de pe pământ !
Iubeşte-ţi Tatăl şi crede în Cuvânt !
Să fim unul şi acelaşi pământ
Nu te mai apropia de zeii care te vând.
Oh, ce căldură este pe acest pământ !
Dar ce sete mi-e de Cuvânt…
Cuvântul e temeiul legii pentru ca sunt
Istoria pe pământ este un viu gând
Din toate vremurile mele ascult
Sunt cutremurat de Cuvânt.

(Imn pentru Republica Iubirii Celuilalt)

 

 

Advertisements

Republica Iubirii Celuilalt

Dacă avem republică nu trebuie să avem şi pâine? Mă întrebam în una din cărţile mele de eseuri. Şi continui să mă întreb pentru că tot nu m-am lămurit. Vreau să-i întreb şi pe ceilalţi, poate mă lămuresc ei. Poate ştiu ceva ce eu nu ştiu sau nu am observat. Între timp, oricum nu am văzut mai multă pâine pe masa fiecăruia, ci dimpotriva, mai puţină. Mai chinuită.   Schimbările orânduirilor sociale totdeauna şi aparent s-au petrecut spre binele poporului. De fiecare dată s-a invocat o viaţă mai bună pentru oameni. Şi cine nu ar fi crezut în momentele acelea de mari transformări sociale într-un sistem social just, într-o putere venită în spiritul ideii de dreptate şi democraţie. La adăpostul cuvintelor mari s-au petrecut însă fapte mici. Sistemul politic infam al puterii curuptă şi corupătoare a produs sciziunea între popor şi stat, dezmembrarea ordinii sociale, eşecul oricărei aspiraţii spre o societate mai bună.

Avem analişti, sociologi, psihologi care se grăbesc să-şi dea cu părerea despre orice se întâmplă pe această planetă, despre oricine, de parcă ei ar fi depozitarii adevărurilor nerostite până acum. În ultimul timp lumea e doar vorbită şi definită. Atâtea definiţii despre bine, virtuţi sociale, politice… ei se pricep în a descifra. Fireşte, e una din laturile facile ale democraţiei. Exprimarea aceasta nu înseamnă  şi o conştiinţă a binelui. E ca un joc de copii în care fiecare îşi arată cel mai bun cartonaş. Ca şi când ne-ar elibera un certificat de progres.

Dar ce facem cu cetăţenii? Avem nevoie de cetăţeni implicaţi. Reforma statului şi cea socială nu se face doar cu formatori de opinie dacă marea masă de oameni este inertă. Pentru unii grava scindare dintre stat şi om pare firească. Se lucrează în continuare în acest sens. Ce ar mai fi  aceşti conducători fără popor? Nimeni. Şi nimic.  Aspectele acestei oratorii nu se transformă în ceva bun, vrajba şi mizeria socială domnesc şi divid mai departe. Oratorie fără pâine. Oratorii  însă îşi realizează visul propriei bunăstări. Şi nu sunt persoanje aleatorii, ci bine alese, adevărul nu trebuie aflat decât din gura unora, nu spus de către oricine căci trebuie să te legitimeze ceva, trecutul, sau orice altceva ca să vorbeşti, vorba aceea, ce-ai făcut nu în ultimii cinci ani, ci douăzeci de ani. Dacă nu ne place nu te putem asculta.

Eliberarea statului din mâinile clasei corupte şi refacerea lui după principii morale, sociale, istorice, revenirea la sentimentul de pace şi alinare socială. Asta avem de făcut. Atât cât va mai exista stat aşa trebuie să arate.    Când priveşti în istorie la forma republicii, ea a fost destul de diversă – sclavagistă, populară, democratică, etc. Platon visa la o republică cu sclavi, Rousseau la o republică  cu adevărat în slujba poporului. Dictatura comunistă a avut şi ea forma ei de republică… Aşadar, republica poate avea o formă destul de aleatorie.

Îţi dai seama că de fapt  republica nu înseamnă pâine, iar pe măsură ce ne pierdem drepturile de cetăţeni e posibil să  trăim cea  mai gravă formă a statului. Republica în care trăim azi nu înseamnă nici drepturi, nici democraţie. Democraţie,  un cuvânt cu care omenirea s-a jucat secole de-a rândul, dar nu l-a înţeles şi aplicat. Pentru mine însă o republică fără pâine e o republică fără sens.

Aş propune şi eu un model de republică – Republica Iubirii Celuilalt. Pentru că iubirea este arta de a fi pregătit pentru aproapele tău.

Egypt. Mirajul lui Amon-Ra

Când am aterizat pe aeroportul din Cairo mi-am dat seama că mă aflu într-o altă lume. Egiptul, Perla Africii. Deşi eram după un zbor de noapte nu mă gândeam decât la minunile pe care aveam să le văd. După formalităţile din aeroport ne-am îndreptat spre oraş. Străzile din Cairo sunt atât de bine luminate şi pline de forfotă încât ai senzaţia că e ziuă. E foarte cald, deşi suntem în luna septembrie. Drumul e destul de lung, dar nu-mi permit nicio clipă să închid ochii. Nu se poate. Eşti în Cairo, oraşul mult visat, eşti aproape de Piramide, mai e puţin şi le vezi, e incredibil.   Am ajuns în New Giza.

La scurt timp se aude cântecul muezinului – chemarea la rugăciune a musulmanilor. Am sărit brusc din somn pentru că nu am ştiut ce se întâmplă. E un glas tânguitor care-l invocă pe Allah…    Mă aflam de câteva ore în Cairo şi eram avidă, vroiam să respir mult, repede din această atmosferă. Dimineaţa plecăm spre Memphis, vechea capitală a Egiptului, oraşul morţilor. Sakkara, Piramida în trepte a regelui Zoser al cărui sfetnic a fost ilustrul Imhotep medic şi arhitect. Se spune că acest monument a fost ridicat după ideile lui. E tot o forfotă de comercianţi cu simboluri antice, nisip, soare, cămile, localnici care vor să faci poze cu ei pentru o liră. La Templu ne amestecăm cu alţi turişti, nemţi, ruşi, chinezi, arabi.

E cald la Sakkara. E cald oricum şi mi-e sete. Cer apă şi nu am de unde să beau. De câteva ore mi-era sete, dar mi s-a explicat că sunt în Ramadan şi nu se vinde apă până la ora şase. Când spun ghidei zâmbeşte şi repetă după mine mirată. Nu înţelege cum poate să-mi fie atât de sete. Dar nici eu nu înţeleg cum pe căldurile astea e aşa de înfofolită şi nu transpiră deloc, chiar dacă hainele par din bumbac. Ce-i drept e o ghidă drăguţă, o cheamă Shaima cu care te poţi înţelege uşor pentru că e comunicativă şi prietenoasă. Ne povesteşte şi ne povesteşte.

Mă uit după un firicel de apă, undeva. Nu se poate, ăsta e chinul lui Tantal. În cele din urmă Shaima, se îndură şi-i spune şoferului să-mi dea apă. Am fost uluită, consternată, avea apă în autocar şi m-au lăsat să sufăr atât.   După ce m-am săturat de apă am putut să-l privesc pe Ramses al II expus la muzeu. Memphis e o zonă încărcată de o istorie fascinantă.

Deplasarea la Giza. Când coborâm din autocar aglomeraţie, vânzători de tot felul de lucruri, inclusiv apă. Facem poze pe lângă statui, sfincşi, palmieri sub soarele Egiptului. Sfincşii netemători înconjuraţi de palmieri şi mici fiinţe ca noi plimbându-se şi întrebându-se cum a fost posibil asta. O exprimare colosală a minţii umane sau altceva? Piramida lui Keops, Piramida lui Mikerinos şi Piramida lui Kephren. Aici au fost depuse trupurile faraonilor acum patru mii de ani. E fabulos. Suntem în faţa lor, le privim. E greu de crezut că omul a făcut asta acum câteva mii de ani. Am analizat cât am putut baza, forma pietrei, tăietura şi nu găseşti corespondentul uman în această realizare. Mi se par însă foarte singuratice, cu adevărat din altă civilizaţie, una veche şi misterioasă.    Intrarea în Piramide, mai puţin în cea a lui Mikerinos care este destinată doar cercetătorilor şi oamenilor de ştiinţă, a fost un moment unic. Ceva ce nu ai crezut, văzut, sau sperat.    Coborârea se face printr-un tunel îngust care nu-ţi permite să te deplasezi decât aplecat în şir indian. Odată intrat acolo nu te poţi opri sau răzgândi, trebuie să mergi mai departe, în interiorul piramidei. E un miros închis, vechi de câteva mii de ani.  Arhitectura interioară e uluitoare.

Marele Sfinx cu chip de om şi trup de leu  e falnic, te priveşte ca de pe altă planetă, sigur, etern. Câte generaţii au pierit pe lângă el… Faţă în faţă cu Sfinxul. Ce feerie spirituală! Grandiosul Sfinx. Coborâtor în aceste lumi în care îşi arată faţa.

La Dashur, o zonă de asemenea deşertică, ne deplasăm cu microbuzul prin nişte aşezări în care sărăcia şi mizeria par inspăimântătoare, deşi drumul e bine păzit de poliţia înarmată pentru turiştii care trec pe acolo.E soare…deşertul se întinde misterios, amplu. M-aş adânci în acest deşert fără teamă. Piramida Roşie   construită de faraonul Sneferu dăinuie peste veacuri, puţin mai încolo şi Piramida Înclinată.Intrăm în Piramida Roşie. Pătrunzând în adâncul Piramidei nu am avut nicio fobie. Spiritele faraonilor pluteau pe aici parcă, o linişte a veacurilor ce s-a scurs peste toate astea, o măreţie a civilizaţiei egiptene. Mergem mult mai mult. Aerul mi se pare irespirabil şi cineva îmi dă un şerveţel umed să-l ţin la gură şi nas.De aici de sus e splendid să priveşti nisipurile deşertului.

Deplasarea la Alexandria, oraşul Cleopatrei şi a lui Antoniu. E o zi la fel de caldă. Suntem încă în Ramadan. Mi-am asigurat deja proviziile de apă.   Pe faleza mării, Citadela Kait Baz ridicată pe locul farului. Mă uit, pe undeva pe aici au existat cândva palatele Cleopatrei, înghiţite probabil de ape. Mediterana are o culoare superbă, violet. Servim prânzul la un restaurant pe faleză. Priveam nemărginirea mării şi parcă vedeam istoria, parcă vorbea. Cea mai fascinantă este Biblioteca din Alexandria, reconstituită. O splendoare a zilelor noastre.

Ne întoarcem. Soarele stă să apună. Pe autostrada – există o infrastructură foarte bună, maşina goneşte cu viteză. E o zonă deşertică,dar şi case în stil oriental, înconjurate de verdeaţă, opulente.Imediat după ce soarele apune, şoferul opreşte maşina şi  serveşte masa. La fel şi  Şhaima. Într-un fel, credinţa lor e de invidiat pentru că ţine de conştiinţă. Le respecţi credinţa şi aştepţi. Contempli  apusul. Un apus superb, de vis. Nisipul căpăta altă culoare, umbrele palmierilor păreau mai făţişe, curmalii la fel de înalţi şi impresionanţi.Am ajuns noaptea în Cairo, iar aici noaptea e ca un miraj.

Mergeam pe străzile din Cairo, în grup fireşte căci singură nu aş fi avut curaj să ies şi asta pentru că într-o zi, nişte puşti care se ţineau după noi – aici străinii sunt priviţi  într-un fel ciudat de o parte a populaţiei – au aruncat cu o pietricică în mine, considerându-mă probabil scandalos îmbrăcată. Contrastul claselor sociale este foarte mare – de la bogăţie, la o sărăcie cruntă şi extinsă pe zone, aşezări. Curios, păreau foarte împăcaţi şi nu-mi explicam cum, de ce. Apoi m-am gândit că religia este cea care îi ţine aşa. Oriunde ne aflam, muzee, magazine, îşi fac rugăciunea pe un mic covoraş. Iar femeia musulmană mi se pare destul de pătrunsă de admiraţie şi convingere pentru religie. Mândria ei islamică te face să crezi asta.

Ardeam de nerăbdare să-l văd pe Tutankhamon la Muzeul de Egiptologie. Să-i văd mumia. Un loc impresionant, artefacte, sarcofagele în care a fost găsit faraonul Tutankhamon, măştile de aur…inimaginabil. Fără cuvinte. Doar o trăire ce nu poate fi povestită. La muzeu iei contact cu o civilizaţie veche, o bogată colecţie de artă, comori din mormântul lui Tutankhamon, faraonul copil, statuia din aur, bijuterii, animale ciudate…Mumii… am văzut atâtea mumii, parcă trăieşti în alt timp. Şi scribul, care avea o mare importanţă în vreme, stând cu picioarele încrucişate. Cât am alergat prin muzeul  Louvre din Paris să văd scribul egiptean expus, iar când am ajuns în faţa lui m-au uimit ochii.Ochii aceia păreau vii. M-am aşezat în faţa lui, dacă aş fi putut să stau tot aşa cu picioarele încrucişate şi cu pana în mână şi să-l conteplu minute în şir. Scribul părea foarte atragator pentru mine, chiar mai atragator decât o pânză de Delacroix, pe care oricum îl admir.

Câţi zei…Şi câtă putere spirituală în exprimare.

E ultima zi de Ramadan. Străzile din Cairo sunt arhipline. Sunt mii de oameni, sărbătoresc. După ce vedem Cairo Tower, facem o plimbare pe faleza Nilului pentru că vom merge pe vapor într-o croazieră cu cină tradiţională, dansuri, mâncăruri specifice.

Cairo Coptic,un loc vechi, biserica creştină suspendată. Moscheea lui Mohamed Ali, se află pe colină, e o clădire cu multe cupole, palmieri. Aglomeraţie, turişti, arabi, un amestec care nu m-a făcut să mă simt altfel.  Ne-am îmbrăcat în costume tradiţionale, papuci.Am intrat în moschee fără nicio constrângere, am stat aşa cum stau musulmanii. Moscheea are covoare roşii,  lampadare care luminează. Oraşul Cairo se vede de sus splendid. Mă întrebam dacă asta este sau poate fi o lume în care pot să-mi trăiesc visul. Practic, prima vizită a fost doar o provocare pentru că toate sentimentele încâlcite generate de cultura şi civilizaţia aceea trebuia definită. Dintr-o dată nu acceptam să mă opresc aici pentru că eram şi mă simţeam un învins. Şi care a fost cea mai mare provocare? Nu când am intrat în moschee, nu la piramide, ci când grupul acela de puşti a aruncat cu o pietricică după mine…

Revoluţia din Egypt mi-a dat un sentiment de bucurie. Am văzut cum trăiesc arabii, cât de săraci sunt. Cum spunea şi ghidul român Mubarak în mod deliberat în ţinea aşa pentru a-i putea manipula. Am fost în Piaţa Tahrir unde a izbucnit revolta şi m-am simţit un pic aproape de acest neam. Desigur, despre Egypt este de povestit enorm.

 

 

 

 

 

 

 

Dashur, Piramida Inclinata


 

Cairo coptic, alaturi de Shaima

Dashur, la iesirea din Piramida Rosie.Septembrie 2010.

Ţara Luanei, un Ochi Luminos

Am un preaplin spiritual pe care nu ştiu cum îl voi înţelege, nu ştiu cum îl voi împărţi. Atâta munte, atâta trecere în fiinţă… În Ochiul Luminos…

Chiar de la intrarea în localitatea Colţi am avut o uşoară emoţie ciudată, care nu semăna cu alte emoţii, un fel de agitaţie plăcută pe care nu ştiam dacă trebuie s-o atribui locului despre care se spune că are anumite energii. Ţara Luanei sau Poarta lui Dumnezeu cum i se mai spune. Sunt dovezi arheologice care arată legătura cu civilizaţia sumeriană, sunt legende, sunt  realităţi care concretizează  fenomene paranormale, demne de luat în seamă şi discutat.

Apropiindu-mă mai mult de zona fierbinte, am avut viziunea unui Ochi Luminos care se mărea din ce în ce mai mult şi totul  devenea numai lumină. În această lumină eram cuprinşi noi toţi. Ochiul Luminos parcă mă agăţa de toate aceste locuri, le atingeam aievea sau cu o energie ce pleca din mine fără să-mi dau seama, dar o vedeam pe urmă împrăştiindu-se în diferiţi timpi şi diferite moduri.

Apoi am văzut Timpul. Foarte multe foiţe de timp care stăteau la rând, fiecare foiţă avea un rol. Stăteau şi aşteptau.

Peşterile rupestre de la Aluniş, biserica săpată în piatră de doi ciobani se pare pe la 1274, ulterior schit de călugări…..Intru în ele. O muncă de Sisif ca să fie săpate, s-a trăit aici, se văd urme de fum pe pereţi, una din încăperi chiar simulează un pat, o masă…cioplite în piatră. Nişte ferestruici prin care pătrunde o dâră de lumină. Fără îndoială peşterile sunt pline de mister. Îmi închipui că săparea lor a înseamnat o viaţă de om.

Sunt asemănătoare peşterilor de la Nucu, Fişici unde am fost altădată. Intr-adevăr  un loc misterios,cele mai importante aşezări rupestre, Peşterea lui Iosif, lăcaşuri de refugiu, tainice, ape tămăduitoare din care am luat,  Poiana Cozanei… Ce taine ascund peşterile rupestre? Şi această linişte care parcă păstrează tainele. Aparent, nimic bizar. Ai vrea să tălmăceşti liniştea, să-ţi descoperi gândurile, simţurile.Nu speri să ţi se întâmple vreo anomalie magnetică, să nimereşti în vreun spaţiu atemporal, să te dematerializezi. Oh, ar trebui să nu mai trăim în anonimat, să ne descoperim valorile şi să le aratăm mai mult.

După ce am ieşit din peşteri, am luat-o spre munte. Mai mult munte.  Aici e Ţara Luanei? întreb câteva femei. Nu…noi nu avem, spun nedumerite, poate în altă parte. Dar se spune că aici, în munţii aceştia  s-ar fi petrecut nişte fenomene ciudate. Dacă ar fi fost aşa, spune una, nu mi-ar fi trecut şi mie pareza că sufăr demult?

În fine, urcăm. Ţara Luanei chiar pare o bizarerie. În faţa unei  căsuţe, două femei. Una în vârstă, cealaltă ceva mai tânără. O întrebăm la fel şi pe unde am putea ajunge în Poiana Martirei.

Ţara Luanei… ? Nu am auzit. De când stăm noi aici, nu am auzit, zice femeia tânără. Mama doarme singură de ani şi ani, dar nu a venit nimeni peste ea. Nimeni nu fură… Ce fel de întâmplări? Se uitau în jur de parcă aşteptau ceva, parcă pentru prima oară începeau să se teamă. Nu, nu este nimic aici.

E o linişte ciudată, cer azuriu şi muntele falnic. Străbatem văi, râpe, această geografie sacră a lumii. Umblu prin munte sub Ochiul Luminos şi cât aş vrea să petrec cu fiinţele din neamul meu.

M-am învârtit sub cerul albastru şi am surâs căilor de cunoaştere. Trebuie să crezi că te vindeci în toată această fiinţă. Am stat lângă un tufiş cu mure şi m-am gândit să chem Adevărul, să-l prăvălesc peste lume. Să mă îmbrăţişez apoi cu cei ce-l privesc.

Coborâm târziu. Femeile erau tot acolo. Ei, aţi găsit Poiana? Nu… Uitaţi, dacă nu aveam treabă, ea alegea nişte fasole, mergeam cu dvs. s-o căutăm. Chiar vroiam şi eu să văd. Eu stau pe partea cealată a muntelui, aici stă mama, dar m-aţi făcut curioasă.

Muzeul din Colţi, o clădire în stil ţărănesc din piatră şi lemn, cu parter şi etaj, aici se află colecţia de chihlimbar, roci, pietre  semipreţioase, etc. Muzeografa ne vorbeşte despre exploatarea chihlimbarului. Dar Ţara Luanei? Aceasta este. Se întinde de aici până la Bozioru… şi relatează legendele pe care de altfel le ştim.

Mi-am dat seama  că oamenii acestor meleaguri au o cu totul altă existenţă. Nu pentru că nu ştiau că trăiesc în Ţara Luanei, ci pentru că viaţa însăşi are alte aspecte. Esenţial  pare, da, să vânturi fasolea, să aduci apă de nu ştiu unde, să coseşti fânul, să nu vină hoţii peste tine,etc. Departe de viaţa de zi cu zi a orăşeanului, de pildă.  Mă gândesc că dacă aş întreba ceva despre  politică ar fi la fel de inocenţi. Nu sunt oameni conectaţi la întrebările, stresul nostru. O vezi din felul lor de a fi, de a gândi. Nu, nicidecum nu vorbim despre ignoranţă. Sunt oameni nevinovaţi. Şi, poate că, într-un fel e mai bine aşa. Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă ar conştientiza mai mult ce se întâmplă în jurul lor, forma asta de viaţă pe care noi o trăim sau uneori o bănuim. Trăiesc ei în jurul unor fenomene ciudate pe care nu le percep? Liniştea de pe chipurile lor te face să crezi cât de departe sunt  de lucrurile care se spun că s-ar fi întâmplat. Cât de inocenţi…