Monthly Archives: August 2011

Dealurile Istritei

Stând întins pe dealurile Istriţei  văd frumuseţea viilor şi mă satur de tot ce este omenesc în mine. Ce continuare stranie a existenţei, să mă leg mereu de ceea ce a fost, de locurile pe unde am trecut şi simţit vatra timpului şi a strămoşilor mei. N-am să rog pe nimeni să slăvească Gloria poporului meu. Am să-l rog însă să bea un pahar cu vin din cramele adevărului. Avem datoria să le vorbim strămoşilor prin faptele noastre. Toate darurile acestui popor strigă după tine, trebuie doar să te întorci, să le vezi faţa.

Graţie acestui popor sunt atât de frumos şi lumesc. A livezilor din care savurez cel mai bun şi zemos fruct. Fruntea mea este de astă dată mult mai amplă, mai genială şi stufoasă. Pot să ridic în slăvi poporul, să-i dau graiul constelaţiei mele. Am rezistat în aşezarea lui şi acum îi dau forma care trebuie să-i corespundă.

Sunt rămas în timp şi păstrez frumuseţea neamului din care vin. Azi închin cu zeii un pahar din licoarea strugurilor. Mă leg de mii şi mii de cazuri pe care trebuie să le dezvolt. Eram cum nu se poate mai febril şi mai plin de om. Domnul meu mi-a dat timp să mă uit peste plapuma omului. Să am graţia convieţuirii şi să-i dau aproapelui praful nostru stelar. Trebuie să gust toată istoria şi copilăria ei. E o frumoasă zi de  sfârşit de august, răcoroasă şi liniştită ca un amurg, ca o trecere lină spre o fiinţă mai bună. Nu avem voie să fim nefericiţi. Frumoasa zi  mă îmbie la plăceri omeneşti şi la fantezii. Soarele e arzător şi strugurii copţi. Câtă splendoare! Ştiu şi mai mult din cine mă trag şi cum a fost posibil totul.

La Foisor

Nu pot sa mă așez să scriu, trebuie întâi să savurez, să mă umplu de natură, munte, fructe care atârnă din plin pe crengile copacilor. Să-mi ridic armonia inspirației și să scriu.Ce scenariu frumos e natura! Să fim fericiți în ale ei versuri, poezii schimbate des, fumuri de glorie. Ce pot să spun? E mult de când nu mai m-am atașat de lucruri nobile, inspiratoare. Am trecut prin isteria gândurilor pesimiste, prin cordoane de plăceri fugitive. O, cât m-am putut ocoli ca să pot să mă desfrânez puțin.Acum sunt în temnița plăcerii soarelui,a naturii, a fructelor coapte.A numirii mele ca individ.Sunet de cenușă m-a stropit și mi-a înverzit cazul.Mi-am imaginat o preascumpă lume în care pot să cred.Am inventat chemarea și căutarea, focul din care vin adăposturi de vrajă.Ne-am propus să trăim în colaborare cu tot ce este străin,cu tresărirea fiecărei vietați, a compunerii mersului ei prin cuib.Fugim și iar fugim de toate insistențele care ne-ar putea doborî creativitatea.Am atins natura și m-am pătruns.O, da, este viața de care am nevoie și pe care o preaslăvesc,să fim în natură, în viitura ei turbată de frumos.Locuiesc din ce în ce mai des cu un gând de pricepere, cu un soi de stea luminoasă care mă veghează în fiecare seară și-mi spune noapte bună.Toate îmi vorbesc despre o lucrare tainică.Merg să cumpăr  ființa și s-o legitimez.Să-mi exclud insuficiențele,deformările.Să mă trezesc dimineața și să cânt cântarea zorilor.In foișor s-au trezit gândurile mele stranii de adaptare la scenariul naturii.In blanița florii de câmp.Da, suntem mai de temut atunci când iubim căci visele noastre se pot transforma în realitate.In menajamentul florii din foișor îmi desfășor gândul, emoția de trecere de la indiferență la pasiune. Sentința de care mă apropii este plăcerea.Am sărutat istoria pentru timpul dat.M-am fragmentat cu totul…Am căzut, dar am știut că singur mă pot ridica și continua.Singur pot tresări de amintiri și nevolnicii.Binele și răul pot locui împreună pe această planetă dacă suntem un pic toleranți și de bună credință.Cât de mult putem ridica privirea atunci când cel de lângă noi ne oferă toleranță, compasiune,ajutor.Cât de buni putem deveni și, firește,cât de mult îl putem iubi pentru că ne-a oferit din darurile sale.Aici, la foișor, am trăit bucuria de a nu-mi termina visul, ci de a concepe unul nou, mai frumos – aproapele meu. Dar nu flămândul de care vorbeam, ci aproapele bogat, cel ce trăiește în privilegii și nemăsurat confort. Si m-am trezit că pot fi mai bun iubindu-l pentru gramul de liniște și inspirație din foișor.M-am trezit că pot să trăiesc fără înverșunare.M-am trezit că pot să trăiesc cu mine și cu el în această epocă și în orice altă epocă.M-am trezit că pot să mă las în voia tuturor frumuseților fără să crâcnesc că locuiesc pe o planetă muribundă, secatuită de lăcomie și destine austere.Culmea e că pot să-mi revin în tot soiul de minuni și aventuri inerente.Culmea e că trăiesc și suprim durerea.Cât de mult îmi doresc Invierea…O, credința care mă tulbură este Invierea.Am secătuit orice forță de măcinare, durere si fantezie gri.Suflul meu este să cred că pot fi sau adormi în timide recreeri, vise nocturne ale  brazdelor cu roșii cărora le dau târcoale pentru că, nu-i așa, avem criză,deci avem de toate,sărăcie,foame.Facem trecerea mult mai simplu la o nouă lume – mult mai curajoasă pentru că aproapele nostru, privilegiatul este cu noi, este în asentimentul nostru de a trăi frumos.

Inspirație de foișor și grâne mărunte,o,Doamne!Vreau Chipul Tău mai mult.Am așternut amintirea unei noi societăti, a faptelor concrete și prilejuite de bunătate.O să cred din nou în toate dintr-un singur gând,cel al apropierii de omul bun,vrednic să schimbe această lume, vrednic de trăirea mea, a noastră.Să trăim în puzderia de flori de câmp și de animație a gâzelor.A unui glas de cocoș îndepărtat.Se trăiește, se scumpește dorința,dar noi vom fi alții, vom ridica baraje de uniune și vom fi împreună.

Doamne, darurile Tale mă conving.Voi fi al Tău.Voi fi al altora.Voi fi pretutindeni și voi trăi cu Chipul Tău.

Voi fi poate mai regăsit ca de obicei, infinitizat, subțiat la calda apropiere de valorile  cerului.Am umblat într-un schimb de ființe și priviri.Câtă tăcere mă poate inunda, dar totuși vibrez,mă recoltez, mă avânt în sufletul omului ca un bob de grâu ca să-l privesc…

Stau în odaia lui de alături și aștept să mă culeagă,să-i fiu brâu de liniște  și cutezantă.Să mă ridic la toate nivelele de excepție pentru a-i săruta privirea.Sunt mult mai mult decât se poate obișnui cineva cu mine. Sunt fără frâu.Dar cu gând amplu.Sunt pentru toată liniștea omenirii și puțin așternut.Sunt…sunt…Lumea asta are o putere de a mă liniști colosală, de a umbla cu mine oriunde,fără sa-mi fie teama.Am umblat de multe ori fără mine pentru că mi-era teamă să arat cine sunt și ce vreau. Ce trezire mai mare decât a lumii și a relativității vrei? Ce sfârșit de vară mai sublim și cu acest adăpost-foișorul? E timpul renașterii. E timpul să fim fericiți și adăpostiti pe planeta noastră.E timpul să fim ceea ce suntem. Un noian de iubire și fericire.

Eu sunt

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                           I Am.   1983, Staţiunea Mamaia.

Sunt veşnic sub clarul de timp şi de lună
Sunt limpede şi de băut
Priveşte-mi chipul repede străine
Căci el nu stă decât o clipă pe pământ

Omul, clima şi economia

Trăim într-o lume în care se epuizează resursele naturale şi suntem şi noi deja epuizaţi. Privind omul de pe planetă ne dăm sema că ceva nu mai merge. Nu e vorba doar topirea gheţarilor, schimbarea polilor magnetici, sau vreun meteorit care ameninţă pâmântul, ci criza omului. Economiştii şi finanţiştii acestei lumi se grăbesc să  vorbească despre alte crize. Noi crize. Viziunile lor asupra omenirii sunt crizele. Deşi s-au făcut  reforme  împotriva crizelor, ele s-au dovedit ineficiente şi distructive. Strigătul de ajutor al lumii e generat de crize de toate genurile – a resurselor naturale, a climei, a bolilor, a alimentaţiei… A banilor.

Am citit Şocul viitorului de Alvin Toffler la o vârstă destul de fragedă, ca să spun aşa. Ştiu că mi se părut incredibil şi fireşte, la vârsta aceea căutam să înţeleg. Despre ce viitor vorbea autorul ? Criza ecologică, progresul tehnologiei, afaceri, capitalism, evoluţia societăţi privind celelalte culturi…etc. Anumite lucruri mi se păreau greu de conceput. Dar azi,mă tem că ceea ce trăim este chiar mai dramatic decăt previziunile lui Alvin Toffler.

Cine creează crizele şi de ce? mă întreb retoric şi cu naivitate. Nu sunt pesimistă, dar orice criză degenerează în ceva. Şi nu în ceva bun. Criza din 1929-1933 a dus ulterior la înflorirea naţionalismului, nazismului, apoi a războiului.

Încep să cred că ne place şi este eficient. Ne arată că nu mai avem în ce spera. Conducătorii politici nu mai ies decât să anunţe drama, răul, sacrificiul. A devenit felul de a fi al statului. Şi rămân mai departe la putere, conducători. Nicio clipă nu-şi fac mustrări de conştiinţă – atunci când nu poţi trebuie să pleci. Dar, ce vorbim despre conştiinţă într-o lume a banilor, influenţei, crimei statale? Falimentul statului e adus de falimentul moral al politicienilor. Mersul abrupt spre dezastru este tocmai acest faliment.

Cred că  avem o problemă de conştiinţă la nivel de omenire. Cred că a sosit timpul să evaluăm această conştiinţă mai mult decât evaluăm banul şi puterea. Din păcate, pe măsură ce destui oameni devin mai bogaţi nu devin şi nişte inşi infinit mai umani. Nu dezvoltă spiritul bunătăţii, toleranţei sau ajutorării. Dimpotrivă, banul şi puterea duc mai degrabă spre un regres al fiinţei, exacerbarea instinctelor primitive – ca într-o junglă omul  trebuie să se simtă cel mai puternic.

Dincolo de propria noastră dramă,  ceea ce se întâmplă  în unele ţări din Africa e revelator – foamete, mizerie, lipsă de medicamente. Sigur, asta nu e de ieri de azi. Nu am auzit ca unul din mai marii lumii cu averi de mii de miliarde să investească în salvarea fiinţei umane de acolo.

Boala omenirii este boala banilor. Nu ştiu în ce fel lucrurile mai pot fi oprite. E mai grav ca atunci când se apropie un meteorit de pământ. Sau când se topesc gheţarii…

Drumul vulpii şi Drumul vinului

Când am publicat  romanul Drumul vulpii  în anul 2000 nici prin minte nu-mi trecea că într-o zi se va mai naşte, metaforic, încă un drum – cel al vinului. De fapt, e acelaşi drum.

Povestea din Drumul vulpii, un roman al iniţierii sufleteşti, începea pe  frumoasele meleaguri ale comunei Pietroasele. Zona e o atracţie turistică de necontestat. Cloşca cu puii de aur, podgorii care se întind pe dealurile Istriţei. Fără îndoială are  har, nu pentru că m-am născut eu aici, ci pentru că aşa s-a născut ea şi aşa ne-a născut pe noi, pe mine.

Am copilărit pe Drumul vinului  cum se spune mai nou. Pentru mine a fost Drumul vulpii. Puţini ani, dar foarte semnificativi. Foarte intenşi. Îndr-adevăr strugurii sunt minunaţi, tot felul de soiuri, care te fac să crezi, te inspiră să exişti. Să dai frâu libertăţii de a fi. Să fii zeu.

Desigur, nu e nimic revendicativ în ceea ce spun. Pur şi simplu mă bucur că un drum poate avea mai multe însuşiri spirituale, materiale, turistice. Drumul vulpii şi Drumul vinului. Ceva, în copilărie, stând printre vii sau pe dealuri îmi spunea că aceasta nu este orice fel de zonă, ci o zonă  aparte. ”Primăvara începeam drumurile la deal. Ne trezeam în zori, pregăteam cele necesare, apoi plecam singure şi tăcute. O luam pe drumul dintre vii, prin vâlcele, drum care pe mine mă fascina. La ora aceea cerul era limpede, iar călţunaşii plini cu rouă.

Drumul acesta aş fi vrut să nu se mai sfârşească. La capătul lui ne aştepta via, destul de întinsă, iar eu şi mama ne separam. În primul rând ne opream lângă un butuc şi ne aşezam bagajele. Apoi mama, inspira adânc, îşi aranja încă o dată basmaua, privea câmpul şi după câteva clipe începea să lovească pământul cu sapa. Muncea atât de mult încât uita de existenţa mea.” Drumul vulpii, 2000.

Şi azi, trăind, nu departe ce-i drept, de această zonă, am sentimentul că trăiesc o inerţie. Acolo mă regăsesc cel mai bine, cel mai profund. Acolo sunt eu. Pe dealurile Istriţei simt că există eternitate.