Monthly Archives: July 2011

A împărţi pâinea împreună

Simt nevoia, în aceste zile de vacanţă şi agonie socială, să  vorbesc despre un om de excepţie-părintele Mihail Milea de la Fundaţia Sf.Sava Buzău. Este preot, profesor,scriitor, cetăţean de onoare al municipiului Buzău din aprilie 2011. Un om aş spune providenţial pentru oraşul nostru. Un reper moral în care sper. Regăsesc în tot ceea ce face principiile creştinismului – iubire, toleranţă, fraternitate. Faptele domniei sale îl ţin aproape de orice enoriaş. Mihail Milea a construit Campusul pentru copii de la Bisoca, cămine de bătrâni în diferite comune, încercând să facă viaţa celor orfani sau neajutoraţi mai bună. Catedrala Sf. Sava de la Buzău pe care a ridicat-o cu trudă şi evlavie  este o bijuterie a spiritului creştin.

Ca autor de carte creştin filozofică vorbeşte despre traditiile creştin ortodoxe care azi nu mai sunt respectate datorită crizei morale, o criză care spune domnia sa porneşte de la criza credinţei religioase. “Pentru mulţi oameni, existenţa lui Dumnezeu nu mai este o problemă prioritară de suflet”. Însă, viziunea sa nu se opreşte aici. Umanismul, misionarismul, militantismul îl fac să meargă mai departe, alături de semenii pe care-i iubeşte foarte mult, pentru că rapacitatea a ucis orice umbră de toleranţă.

Activitatea sa culturală se îmbină cu religia, dragostea de neam, credinţa în românism, în valorile naţionale. De asemenea, se află într-o strânsă legătură de suflet şi dragoste cu fraţii de peste Prut.

În aceste vremuri de agonie socială, acest Om reuşeşte să adune alături credincioşi, atei, oameni cu orice altă viziune asupra religiei şi a lumii, să-i adune şi să împartă pâinea cu ei, căci credinţa într-un Dumnezeu mare şi unic te îndeamnă să acepţi pe oricine alături.    Fundaţia Sf. Sava de la Buzău nu este doar o atitudine, ci un manifest, interacţionează cu valori morale pe care trebuie să le susţinem. Părintele Mihail Milea şi-a creat o identitate, devenind un reper naţional. Fără patimă. Fără dogme. Doar un împătimit al iubirii de Dumnezeu şi a aproapelui său. Un om de o bunătate aproape absolută.

 

 

 

 

 

 

 

 

Galeriile de Artă Buzău, aprilie 2011,ceremonia de premiere a cetăţenilor de onoare ai municipiului Buzău. Creatoare populară Adela Petre, Părintele Mihail Milea, Elena Radu.

Advertisements

Ce risc ?

În ultimul timp mă tot întreb care ar fi cea mai bună formă de guvernare. Comunismul, cu toate consecinţele lui, nu a fost bun, iar aşa-zisul capitalism începe să eşueze din exces de lăcomie, indiferenţă faţă de mase, egocentrism. Pentru mine acest capitalism instalat nu a avut şi nu are o formă reală de existenţă pentru că nu reuşeşte să genereze relaţii economice, de producţie, locuri de muncă care să ducă la un nivel de trai cât de cât decent şi prosper, la o clasă mijlocie de care este nevoie. E un capitalism isteric, bazat pe profit şi pe lipsă de valoare.

Dar ce să mai vorbim despre un capitalism care să aducă bunăstare când marile afaceri sunt făcute cu statul, totul se întâmplă la nivel de gaşcă, de împărţire a comisioanelor, a furtului. Capitalismul cu bani publici te face să te îndoieşti chiar şi de democraţie, aceasta poate genera dictatura capitalistă, mult mai gravă decât dictatura comunistă, căci aparent omul se bucură de  toate drepturile şi libertăţile.

Şi culmea neruşinării, cei  pentru care existenţa statului este un mare avantaj, aducându-le conturi uriaşe şi o bunăstare inuman de multă, ne vorbesc despre un stat care nu mai poate să protejeze masele, neputincios,chiar pe cale să dispară. Statul de fapt, a devenit nevolnic pentru că nu şi-a mai respectat adevărata existenţă – aceea de a fi în slujba poporului. Statul înseamnă popor, nu oameni politici trecători pe acolo. Altfel ne întoarcem la ginţi şi triburi.

Desigur, vorbind utopic, în viitor, şi într-o altă dimensiune a existenţei omului statul să nu mai fie necesar, dar asta este cu totul altă poveste. Ar fi bine să ajungem la acel nivel de conştiinţă încât să nu mai avem nevoie de legi şi oameni ipocriţi care să ne conducă. Eu, cel puţin, mi-aş dori să fie aşa. Dar până una alta, statul actual trebuie să aibă grijă de cetăţenii pe care îi reprezintă. O lege a revocării din funcţie a celui ales care nu îşi respectă  promisiunile făcute ar fi necesară.

M-am născut în Republica socialistă, venită din Republica populară adusă cu tancul sovietic, deşi se spunea că aceasta  “a luat fiinţă prin lupta dusă de popor în frunte cu clasa muncitoare împotriva fascismului şi imperialismului…” etc.etc. Ce risc în această stare de dezamăgire aproape cronică? Să nu mai cred în republică. Ce pot deveni ? Nihilist ? Anarhist ? Sau monarhist ?

Detoxifierea de politică

Suntem asimilaţi cu politica curgătoare, cu profilul celui de la putere. Colaborăm cu cordoane de emigrare. Timpul însuşi e în mâna puterii şi a aranjamentelor. Faza puberă e străjuită tot de politică. Cert e că nu s-a produs nicio fragmentare care să facă din noi ignoranţi politici. Omul a devenit folositor corpului puterii. Societatea de manipulare se amestecă în viaţa noastră. Culmea prezentului e dovedită de jucători abisali ai reformei. Nu mai putem convieţui cu adevărul spus de alţii. În ţara asta şi moartea e politică. Cum desţelenim fiinţa de toată această minciună ?

Aşadar, guvernarea nu poate fi făcută decât guvernând precauţia, mandatul politic să fie unul de prevenire. Alteraţi dorinţa de putere, libertatea care generează gustul exploatării, ca să ne revenim. Lăsaţi omul de conjunctură medie să-şi facă treaba. Să preconizăm această mare reformă. Nu vom putea rezista atâtor medii de constrângere. Faptele totalitare sunt democratizate şi consumate ca fireşti.

E amurgul timpului şi mizeriei.

Fragment din cartea de eseuri Azi, vom trece Rubiconul, 2007

In memoriam

S-a scurs aproape un an de la trecerea în nefiinţă a poetului Mircea Micu. Un poet deosebit şi un om special.L-am cunoscut cu ani în urmă la Conferinţa Uniunii Scriitorilor. Era jovial, comunicativ şi asta a făcut să mă apropii rapid şi cu încredere de el. Îi plăcea să mă prezinte colegilor, prietenilor scriitori drept o mare prozatoare. Dar nu asta a făcut comunicarea noastră aparte, ci repet, felul lui de a fi. Te cucerea cu zâmbetul, erudiţia sa.

În ultimul timp vorbeam mai mult pe e-mail. Mi-a trimis muzică de Andrea Bocelli şi-mi spunea să ascult Vivo per lei

Foto: Teatrul Nottara, Conferinta ASB, 2009.George Bălăiţă, Elena Radu, Mircea Micu, Constantin Toiu

Ţara nu e adecvată meseriaşilor de plută

Pentru a clădi binele trebuie să avem un sentiment de anvergură, o moralitate fină şi un complet de judecată obiectiv. Vom vorbi despre ideea de exorcizare a puterii. Omeneşti sunt faptele istoriei – istoria e limitată prin capacitatea noastră de absorbţie – , dar nu şi interpretarea lor. Ideea de naţiune perfectă este premergătoare. Personajele principale nu vor mai fi personificate. Hiperbolizăm naţiunea, o vindem pe metafore şi figuri de stil. Încurajăm punctul şi virgula. E nevoia de o paranteză, dar ce mai contează? Apoi stăm lângă foc şi ne contemplăm stăpânul. Frământăm jarul ca să-i fie şi mai bine… E tovărăşia simplă a meschinăriei. Ori suntem temerari, ori ne vindem neamul.
Exercităm puterea întrebării şi solicităm răspunsuri pe măsura revoltei din noi. Starea de opţiune este convingătoare, dar, poate meteorică. Mă măsor cu individul de clasă conjuncturală şi-mi dau seama că e mai activat decât mine. În faţa poporului devin obiective doar câteva legături.
Suntem bolnavi de frică şi temporalitate.

Impact asupra istoriei

Declaraţia şoc a lui Traian Băsescu despre Regele Mihai parcă i-a trezit pe români dintr-un fel de resemnare şi adormire. O reacţie care l-a surprins pe însuşi cel care a făcut asta. Fireşte, o asemenea declaraţie venită, de pildă, după revoluţie nu ar fi avut acelaşi impact ca acum. Istoria comunistă a relatat faptele altfel, iar noi încă eram purtătorii acelor mentalităţi împotriva monarhiei care a nenorocit ţara. Din păcate, revoluţia nu a avut o pregătire ideologică cu schimbarea mentalităţilor, ea s-a produs brusc, printr-o revoltă populara dirijată. Şi … comunismul a căzut.
Prudenţele noastre erau întărite de o întreagă tevatură asupra retrocedării averii Regelui. Vine regele şi ne ia tot, s-a spus. Românii, după revoluţie, chiar şi aşa insuficientă cum a fost ea, nu trebuia să-şi schimbe ideile prea repede, să fie prea informaţi. Au fost menţinuţi în confuzie istorică şi socială mult timp. Însă bilanţul celor 22 de ani ne arată altceva – că  românul a început să priceapă, să se convingă. Minciuna nu i-a permis să-şi  cunoască şi iubească istoria. Cât despre retrocedări…ce să mai vorbim ? Averile şi bunurile acumulate de unii şi dovedite din bani publici arată că ideea retrocedării averii regelui nu este o teamă mai mare decât averile acestor imbogăţiţi ai republicii, care au dus la o mare mizerie socială, la un stat antisocial. Nu am nimic împotriva proprietăţii licite, dar să ştim şi noi că aşa este.
Aşadar, declaraţia lui Traian Băsescu este firesc să aibă impact şi să revolte o mare parte dintre români. Şi prin reacţia, trezirea acestor români am înţeles că nu e totul pierdut, mai putem lupta pentru un ideal naţional.