Povestea omului

Mă întreb ce aş face fără acest timp în care locuiesc … Fără să mustesc, să mătur… să fac orice ca să exist. Odată cu mine există mii de kilometrii de gând, de frunză albastră şi nevoi ale neamului. Nu pot să mă fac că nu există omul. E lângă mine şi-l salut. De orice naţie este el şi de orice fel. Fireşte, nu suntem toţi egali, nu putem fi, dar societatea nu e compusă doar din elite sau genii. E compusă şi din oameni simpli,  de ei trebuie să avem grijă.

Stau în cuibul meu şi cred că acum am o frântură de adevăr.Nu uit viitura socială, nu pot să cumpăr doar fericirea şi durerea trebuie să fie alături pentru a-ţi aminti că nu poţi fi indiferent.

Sunt aici, în Grădina neamului meu şi mă trezesc dimineaţa cu gând de speranţă, aşezare în lumină.Mă împac cu gradul de cultură al fiecărui om.Şi mi-e sete de toată întinderea.Vremea aşternutului meu este o vreme a iubirii.Povestea mea de iubire nu vreau să fie ternă. Este o poveste cum numai eu pot s-o trăiesc – e a omului.

Viziune… cos în lumină… cos straie noi pentru om şi surâd pentru că alături ştiu cine e.Şi Domnul parcă îmi dă ceva din cămaşa Lui să lipesc pe cămaşa pe care o fac pentru om. Nu, astea nu sunt îndărătul meu… cos straie noi în lumină.

(fragment, Jurnal)

 

Advertisements

Misiuni ale Frăţiei

O, cum îmi vine să sărut pământul şi această vreme bună! E puţin umed, dar cald. Drama nu mai pare atât de cruntă şi bizară. Vreau să strig adevărul şi să propun o soluţie, aşa dintr-o dată, mergând pe drum.

Voi pleca în căutarea timpului să-i vorbesc. Deodată îmi pătrund în piele particule fireşti ale unor fiinţe mici. Vom grădinări împreună în această vreme blândă. Le simt energia, mă deplasez cu ele. Brusc, în timp ce mă deplasez devin altul. Devin eu, în armură. Devin Frate. Devin Frate din ce în ce mai des. Undeva, se scurge o energie foarte mare, acolo merg. Urmează să mă întâlnesc cu ceilalţi fraţi şi să vorbim. Vorbim despre cotul lumi, acea curbură pe care trebuie s-o denivelăm. Vorbim cu privirea.

Doamne, această egalitate între mine şi fraţi îmi dă un gând sublim. E cea mai sublimă stare a mea. Deosebirea e că eu mă reîntorc în om. E fiinţa din care vin şi vreau uneori să mă opresc la ea, dar mai am treabă pe aici. Urmează să mă întorc, să spun omului ceva, ce am subliniat la această întâlnire.

Ne-am înfruptat din om, din chipul lui, am luat acest chip de multe ori asupra noastră. Sunt Frate, mă uit în ochii fraţilor şi vorbim. La întrebările mele se pun imediat răspunsuri sau acoperişuri bune. Iau cu mine un acoperiş pe care trebuie să-l dau omului. Să guste din el apoi să-i prelucrăm chipul.

(fragment, Fiii Gandului)

 

Ramurile Frăţiei

Trupul meu devine conceptual, nu mai am carne şi oase. Trebuie să fiu în faţa viului, să vorbim. Mi se dă să ascult un fel de ţăcănit, un sunet ritmat. Ascult. Aceasta e lumea, mi se spune. Întreaga omenire pare adunată în acest tic-tac… aceasta e inima ei.

Ştiu că mă pregătesc pentru o misiune.

Mi-e foame de acea patimă – să fiu în mijlocul mulţimii şi s-o  potolesc cu iubire. Mi-e foame să fiu acolo, să-i strâng privirile. Să-mi fac loc în grădina ei, să merg pe răzoare ca şi când acest gând e Totul.

Ies în pridvor la noi şi respir universul. După câteva clipe mă deplasez prin univers. Mă opresc într-un loc unde mă întâlnesc cu alţi fraţi. Duc un mesaj de-al Frăţiei noastre. E  nevoie de un acord între Frăţii.

Am parcă în minte acel tic-tac – inima  planetei şi vreau să fiu sublim. Privesc totul din perspectiva celui ce sunt – conceptul. Vreau să concesionez Adevărul întregii lumi, nelimitat. Dar trebuie să discutăm şi cu celelalte Frăţii, să hotărâm.  Există un acord de acceptare.

Mi-am secătuit toată energia că să fiu aici, să conving ramurile Frăţiei. M-am suit apoi în puterea universului pentru a duce gândul lor. Trebuie să mestecăm o materie comună a omului. De aceea se fac trimiteri de mesaje între Ramuri.

Vreau să trăiesc în folosul naţiunii  în care m-am adăpostit. Să-i măsor piciorul şi să râd…

Sunt într-un fel de cămară cu ai mei, povestesc, mă ascultă. În toată această poveste omul care sunt pare un gram. Structura mea e din nou formată, nu ştiu unde urmează să mă duc. Ies în faţa  Frăţiei şi afişez  răspunsul de la cealaltă Frăţie. Arătând asta am emoţionat extrem Gândul.

(fragment Fiii Gândului  )

Slavă ţie, popor de fragi !

Începe să bată vântul…În confederaţiile noastre este tăcere. Apoi masele se agită. Sunt erupţii ale vulcanului social.

Mama sculpturii mă iniţiază în refacerea structurii membrelor…

Masele vă salută ! Masele vă iubesc !

Te strângi în tine speriat. Ce murmur… Masele te iubesc. Tu le iubeşti? Da, dar eşti îndepărtat şi suferind căci priveşti şi simţi transformarea acestor mase. Ai vrea să ridici garduri vii între tine şi ele să poţi plânge. Cum să le araţi iubirea? Te afli în faţa lor, dar nu le poţi vorbi. Ridici mâinile, cu palmele îndreptate spre ele…

…trăiesc vigoarea acestor mase, o trăiesc cu adevărat. Mâinile devin factor de căldură. Tremurul limbii este secondat, oasele corespund limbii de  acutizare, reformate, aşezate în mădulare istorice.

Masele te iubesc…. şi tu fugi în temniţele minţii tale, ţi-e frică de ardoarea acestei iubiri. Nu ştii cine eşti… şi totuşi eşti om.

Pregătim arma privirii, ieşirea la suprafaţă. Mulţimea e pregătită. Nu aş putea să fug, s-o abandonez. Nu am rezistat minunatei sale excepţii. Scutul meu este conturul meu.

Slavă ţie, popor de fragi !

(fragment, Azi vom trece Rubiconul)

Am văzut venirea

Mă insinuez în rapoarte noi de fuziune cu o mare propoziţie pe care o simt stând în pat şi gustând pacea clipelor.

E  frumos când armonizezi cu făpturile.  Adevărat, trăiesc şi eu într-o făptură. Dar făptura asta mă duce în eroare când şi când. Mă uit în oglindă şi nu mi se pare nimic aberant, – un om simplu, ca oricare altul…Atunci  cum pot fi unul, dar nu acelaşi?

Mă îndoiesc…

În acest moment mi se întâmplă o glorie lumească…îmi dau seama că a fost un moment crucial când am intrat în această făptură. Acum ştiu acel moment,  am intratam venit. Acum  îmi dau seama că am venit, că am făcut un drum. Acum îmi dau seama că sunt întrebat şi ascultat. Conştientizez întrega mea existenţă de parcă până acum a fost ceva ireal.

Acum, că mă simt venit nu ştiu ce să fac, cum să procedez. Sunt în propria fiinţă şi nefiinţă. Dacă nu pot să mă mai ataşez de nimic, nici de fiinţele dragi? Dacă nu-mi mai place lumea asta? De ce am venit? De ce am văzut  venirea?

Mă simt venit şi sunt neliniştit. Sunt în stare de lucru totuşi, de acţiune. Privesc hainele, una câte una…,dar sunt venit şi nimeni nu ştie… Nimeni nu ştie.

Sunt în mijlocul unor spectre de lumină, aşezare.

Urmează invazia fraţilor  care vor coborî, se va organiza ad-hoc o locaţie din foiţe de staniol gri-luminos.

Să mă tem de această zi de toamnă însorită? Să mă legăn în frunzişul umed, arămiu? Voi trăi frumuseţea până la ultima corespondenţă primită. Chipul meu va fi îmbălsămat de ochiul uman. Îmi dau viaţa pentru a fi corespunzător naşterii şi naţiei mele.

Acest neam e subiectul meu. Să-l duc în universul mental. Mi-am dat seama că exist privind. Va fi toamna unui prelung subiect de descindere.

(fragment, Fiul de lumină)

Trăiesc verbul

Citesc,citesc şi mă mărunţesc în mine,mă încălzesc cu o cafea, un gând poate de bine, dar mă rog,sunt prea simplu în dimineaţa asta, cu lacrimi, cu vietăţi ce depind de mine.

M-am dezvoltat extrem în aceste ţinuturi de timp, de fân cosit.Şi iar mă întreb, de unde să încep a trăi?Nu vreau să mai vorbesc despre durere, ci doar despre pace şi adevăr.

Sunt în mine aprige vorbe, aprige aşezări de lume, sunt…Mă dizolv în ele la miez de zi sau noapte, mă duc la fântână, o, ce apă bună e pe lume…ce glas de păsări şi lumină…

Traiul meu este verbul,drumul prăfuit, rândul de vie, fiinţele vii. Îmi dau seama de toată această mândrie a mea – trăiesc verbul, cântă cocoşul, zboară mierla şi pe măsură ce vorbesc mă înfăşor mai tare în lume.

Am în mine o mie şi una de cuvinte şi le dau lumii, nu le păstrez, le fac pâine, sigur, mă războiesc din lumea în care sunt…Dar în război mă văd mai bine, îmi văd adversarul. Mi-am ales iubirea, marea iubire – Cuvântul.

O, sunt treaz, tot mai treaz, vorbitor.

Doamne, sunt dintr-un ram şi ştiu că totul e poveste...

(Fragment, Jurnal,2013,în memoria mamei mele)

 

Frumosul plai

Nu îngâna

Să fii fost de vină solstiţiul de vară…? Am îngânat, m-am înfuriat, am renegat. Doamne, îţi trimit câteva pagini de dor şi durere. De cum se face dimineaţă mă gândesc la tot felul de lucruri nobile despre neamul meu. Îmi rămâne acest neam, e al meu, îl voi iubi. E ceea ce îmi dă linişte şi pace.

Neamul meu drag…parcă sunt mai împăcată acum când îl privesc aşa tăcut cum sunt. Dacă aleg să rămân aici definitiv, să-mi pun în pod sacii cu poame şi să aştept iarna. Să ies, să fac căpiţe de fân şi să privesc cerul fără a avea alte interferenţe.

Doamne, îţi vorbesc din viul local, cum cercetează lumea restul mărunţişului de prin buzunare. Sunt atât de blând când scriu această epistolă în care vreau să rămân alături de neam. Şi vreau, dacă se poate Doamne, să trec cu neamul prin Grădina Ta şi să i-o arăt. Şi voi ţine minte drumul ăsta în care pot să vin cu neamul spre Tine.

Domnul în clipa asta se uită prin hubloul Lui la mine, mă vede şi aude. Apoi vorbeşte cu cineva, îi dă sfaturi. Parcă am primit o tichie albă, croşetată cu fir de bumbac, o am în mâini şi mi-o aşez pe cap uşor amuzat. Tot neamul cu care sunt acum şi vrem să-Ţi vizităm Grădina o să poarte o astfel de tichie. Ea are o floricică de câmp brodată ca un simbol al frumosului plai. Da, tot neamul.

Urnesc neamul din loc. Avem la noi şi coşuri de răchită. Se construieşte rapid o anumită cărare în spaţiu pe care vom merge spre Grădina Domnului. Pe el sunt de strajă corpuri pe care nu cred că le-am mai văzut până acum. Sunt corpuri misterioase, dar le voi afla eu.(fragment, Fiii Gândului)

 

Să facem pace cu toate lumile de lângă noi, din noi

M-am războit cu o stare din care vin, aceea de a-mi fi furată ţara. O altă epocă de care să mă tem mai mult decât asta nu există.

Eu iubesc această întinsă omenire  oricât aş merge prin bălării – iubesc bucuria de a trăi, de a mă înveli cu orice gând… Nu pot să mă exprim  cum o să bată vântul  în următorul moment, dar ştiu că sunt aici, cu iubire de neam, de loc, de frunză. Doamne, alunec pe un soi de lumină, vin la Tine în pajişti cu copii şi râd de fericirea care sunt.

Da, eu nu pot decât să scriu, să mă legăn în cuvinte, în mister, în noianuri de lucruri şi amintiri, da, eu scriu şi nu pot să mă tem de cuvânt cum vine, curge ca mierea, ca vraja.

Ce multă libertate de expresie îşi iau unii şi câte se fac în numele ei.Şi eu stau, mă întreb că lumea asta nu e totuna cu mine, cu libertatea ei de expresie.Nu acced, nu sunt frenetic, nu umblu pe străzi să ţip, dar ţip la sărăcie, corupţie. Oh, de s-ar mişca mai marii lumii şi ar face poze  împotriva sărăciei, corupţiei…

Putem lenevi fără remuşcări, putem grăi minciuni, fără tulburări de conştiinţă, putem fi răi fără a crede în repercusiuni morale, putem lovi în cel de lângă noi fără să ne pese de vreo lege socială. Putem orice pentru că e vremea puterii murdare.

Şi totuşi, am un freamăt de dor, deşi stau într-o ruină umană.

 

În specie…

Această specie a trezit în mine sentimente pentru că m-am născut în rândul ei. Sunt în mijlocul  atmosferei pământeşti. Mă uit prin crăpăturile gândului, a luminii, farsei. A efortului meu de a merge şi respira. M-am temut mergând prin specie fără tovarăş, busolă, o hartă a inimii, a sufletului pământesc. M-am temut de orice vietate vorbitoare sau nevorbitoare. Când am ales visul de a fi Om ştiam ce mă aşteaptă, printre ce vieţuitoare merg.

Cum se uitau fraţii când le-am mărturisit visul de a fi Om. M-au pregătit să fiu într-o specie schimonosită de erori. Colorată. Si dacă mă aflam în vieţuitoare – puteam fi floare, fluture, dar a fost Om îngrădit în aşezare şi grade speciale de temperatură. Pentru a fi alcătuit din oase, a avea membre cu care să muncesc, să lupt, să mă epuizez.

E o după amiază de vară. Îmi pun întrebări despre cazul meu în specie. Chiar e interesant,am cutreierat locuri, am văzut feţele lumii. Acum vreau să răcnesc la toate speciile şi să le trezesc pentru că vor avea o viaţă nouă. Fiecare vieţuitoare trebuie să poarte un dram de adevăr şi de lumină.

Erau coborâte toate indicaţiile, punctele în care eu trebuia să fiu şi să mă leg de lume. Specia cu care am lucrat, cu care m-am identificat, în care am funcţionat ca individ. Da, cu specia stăm azi de vorbă şi ne amintim căderea ei în toate istoriile dramatice.

Mă liniştesc în soiul acesta de lumină ce curge parcă peste mine. Nimeni nu mai poate locui sub un chip efemer, fiecare trebuie să aibă în el lumina, starea cosmică a fiinţei. (fragment)

 

 

 

O zi cu factor de risc sentimental, literar, spiritual…

Nu ştiu pe cine strig, poate pe mine, poate pe nimeni, dar strig aşa, ca formă de existenţă locală. Ştiam că mă aude cineva şi-mi trimite înapoi răspunsul.Da, sunt în cel mai nobil loc, valea mea cu trandafiri sălbatici… nu voi propaga ura în vecii vecilor. Din ce să trăieşti decât din adevăr şi lumină? Arunc ţoalele, sunt zdrenţe. O, cât am ţinut la ele, m-am încrezut, am pătimit.

Am străbătut pământul cu sete de lumină şi adevăr.Şi cu toate astea nu am ştiut decât că trebuie să ies din mlaştină, să mă curăţ, să nu fiu murdar.

Mă rog, Doamne să fiu aici şi să mă îmblânzesc cu bunătatea acestei lumi. I-a fost furat adevărul, trebuie să îl dăm înapoi. A fost trecut atât de puţin adevăr în aceste catastife omeneşti.

Sunt în pragul unei fericiri superbe, istoria noastră de lumină, de cuvânt, să nu ne fie teamă că cineva, ceva ne poate opri din drum, nicio furtună.Niciun vânt.

Deodată se luminează vatra  de o lumină puternică – de sus, coborâtă parcă dintr-o navă imensă.

Şi eu aştept înfrigurat să văd.

Mă las în vântul acestei lumini.Mă începi Doamne din nou, să creăm universul nostru frumos.Doamne, eu când îl ating pe aproapele meu trăiesc adevărul fiecărei lumi.Te-am vrut de o mie de ani, Te-am aşteptat, m-am reîncarnat, m-am vieţuit ca să Te văd, să Te am în sufletul meu, să fiu etern prin privirea Ta.

Ce pot să-mi imaginez altceva pentru mine? Acesta e adevărul şi îl vreau.Cu el mă liniştesc.Am răbdare deşi văd că lumea îşi frământă chipul cu bunuri şi avuţii.

12,49

…când lumina este puternică în odaia chipului tău – şi este –  te luminează parcă tot universul, o lumină care îţi aduce frumuseţea gândului, a Tatălui.Fără lumină nu poţi să creşti în lumină.

Ce mă îndemni, Doamne să spun?

Să spun adevărul sau să tac?  să iubesc sau să mă resemnez?  să uit sau să aspir?  am promulgat întreaga mea stare de bine.

O zi cu factor de risc sentimental, literar, spiritual, dar ce bine!, ce intens am trăit ideile şi am crezut în ele. E ziua mea de frumos.

Să ne aprindă focul dragostei de om, de univers, să completăm acest gol imens al urii. Să avem zorii unei lumi blânde, fără lăcomie.

Ridic amfora minunii şi strigătul de ajutor pentru aproapele meu.Da, ne vom trezi şi vom săruta libertatea de a fi în lumină.(Jurnal)